În nopţi cam ca astea. Priviri fixe. Paradoxal, fixate
aiurea. Să dea de gol cum nu ne fixează nimic. Măcar în ochi să fie linişte.
Sau în afara lor? Aiureli. Imaturităţi, critici. Critici. Critici. Nu-i nevoie
de nici un fel de ajutor. Am, uite, doi umeri. O pereche de genunchi. Vezi? Ce
frumos mă ridic, cad iar, mă zgârii, urlu. Da, da. Mă descurc şi singur. Mai
apucă doar o gură de aer, cum deja publicul schimbase scena. Ridică uşor mâna,
cu aratatorul clătinând. Ar fi vrut să nu mai ceară ajutor în continuare. Prea
târziu. Da. Iar fix. Fix acolo unde nu se poate fixa. Priveşte de acasă, un pământ ud şi pătat doar
de câteva urme. Toată lumea pleacă. Şi de ce aşa puţini paşi? Voi nu mergeţi?
Zburaţi? Bine. Măcar v-aţi pierdut şi picioare şi buze. Şi restul. Fiori calzi,
de muzică potrivită. Prostii. Tot rece rămâne. Dojană. Greşeli. Iar tremură.
Iar cade. Hai, hai, am trecut peste asta. Poţi la fel de bine să faci altceva.
La fel de folositor, dacă le pui cap la cap. Dar haide, perspectivele omoară.
Sparge oglinda. Mai bine să ţinem nişte fragmente într-o punguţă. Mult mai practic.
Nu te ustură ochii? Şi pe mine. Ar trebui să usture şi pe dedesubt. Acolo nu mai pare a fi, nimic. Asta sper.
Chiar dacă s-ar spune ghimpi. Sau s-ar spune copilării. Tot nu ascult. N-am ce
să ascult. I-am promis lui, şi el mi-a promis mie. Ne-am promis că nişte
prostii sunt tot ce ne trebuie. Nişte prostii atât de reale. N-ai cum. Am
promis. Mi-am promis. Convinge-te că sunt pierdut, şi-ai să găseşti ceva. Ce cauţi? În nici un caz. Decât dacă ştii ce
cauţi, iar în cazul ăsta, ce cauţi aici? Convins că n-ai ce să-mi mai faci. Chiar
e bine acum. Sunt eu. Bine. Îmi amintesc. Caut, găsesc. Porţi, uşiţe, ferestre.
Tot aici. Da, se uită. Dar se aminteşte.
Fix. S-a mişcat. Şi-a tras
suflarea. Poate vorbi. Oh, nu mai are nimic de zis. Nici nu se uită la public. Se
preocupă cu altceva. Cu ceva tăişuri fermecate. Familiar. Aş putea urmări un aşa spectacol.
Mult mai plăcut. Mai relaxant. Hai să
facem puţină gălăgie, să nu creadă că-i singur.
