Ganduri #35

Gândul curge uşor către un ocean care ne sufocă. Hai cu mine, să plutim către lumini. Zbătandu-ne ireversibil către penumbre, când am putea la fel de bine să cutezăm. O gură de apă sărată, un strigăt învolburat. Membrele-ţi dau de gol panica, mintea-ţi dă de gol oceanul. Chiar ăsta e motivul pentru care te scufunzi. Eşti tot un ocean, şi înauntru. Haide, te invit. Să-ţi goneşti oceanul pentru linişte. Aerul se strange către gâtlej. Vrea să scape. N-ai ce tocmi, când tot ce vrea e să nu îl mai constrângi. Şi-l pierzi, în plânsete de lumină, din ce în ce mai difuze. Timpane îmbrăţişate de presiuni cântă pentru veşnicie. Încă nu vrei sa plecăm? Am o poveste să-ţi inspir. Şi mi-ar fi greu să-ţi explic ce se întâmplă printre valuri iluzorii. Şi pentru unii sfârşitul ar putea ţine la piept un început. Şi pentru asta îţi arunci braţele la gâtul lor. Poate poţi să îi sfârşeşti până unde ar trebuie. Sugrumate sub mâinile mele, abisul îţi rezervă plămânii. O gură de linişte, înainte să pleci. Pe plajă. Lumină, din nou, astă dată sub un plăsmuit curaj. “Îţi aminteşti, nu? Gâdilam povestea vânătorului nocturn. Se făcea că o găsise, în final, dupa munţi de gardieni. Planurile de a-i cruţa sfârşeau mereu la fel, îngropate în nopţi. Şi plănuise el ceva, cred. Aşa mergea povestea. Că plănuise ceva. Îmi amintesc doar că se înfăţişase în preajma ei înaintea zorilor. Şi tatăl ei, regele, era cumva tot acolo. Se temea de lumină, ca tine de oceanul ăsta. O ţinea strâns, îşi îngropase palmele in obrajii ei înroşiţi. Şi avea de gând să-i ia privirea. Da, era ultima ofensă. Să-l jignească şi pe bătrân, şi pe cel mai bătrân. Pe tatăl luminii, ce avea să-i însoţească în orice moment. Să-i arunce în lumină, să-i constrângă în proporţii. Dar ea, în mâinile lui, n-avea să mai fie alături de căldură.” De aici memoria-mi cheamă tovarăşi de joacă. Mă tem că n-am putea să mergem înainte, să aflăm. Spune-mi ce crede el, atunci. Cred că aşa o să-l cruţăm de ce ar putea fi. Decât dacă nu-l ştergi în uitare. Sau mai rău, în renaşteri nepermise. Îi vede luciul distinc dinspre orbite. Ştiu ambii că n-are să scape. Teroarea se prelinge prea uşor către buze. Nu faci bine. Îl faci să fie ce n-a fost vreodată. Îl sugrumi cu idei. Astrul se caţără încet peste munţi. Acum ne vede şi el. Se apropie momentul. Nu îl lăsa. Fiinţa îl precede. Iar apoi, se opreşte. Soarele se împiedică de o rocă instabilă. Cade. Vânătorul dă drumul pradei, iar teroarea îi picură înapoi, în ochi. De aici îmi amintesc şi eu, nu? Îşi aminteşte şi el, ca şi când n-ar avea nevoie să fie amintit. Alerga inuman către apus. Ştia de unde va fi venind, şi scormonea pământul pentru sânge. Răscolea ostaşi căzuţi, îi chema înapoi la viaţă cu acelaşi strigăt brutal. Familiaritatea actelor era cumva amărâtă, într-atâta suflare ce îşi găsea gazdă prin vechi morminte. Ce soartă cruntă, să trezeşti morţii alergând către ieri. Câtă durere cade înapoi către el. Şi ea e atât de departe. Altruismul îi curge printre degete. Îţi imaginezi cum ar fi putut fi? Să o caute pe timp de zi, în câmpii mult prea credule? Să îngroape doar credinţă într-o scumpă privire. Să îi simtă liniştea în palme. Cântecul buzelor l-ar fi adus aproape, cu mâinile goale de păcate. Ar fi privit buzele, în atât detaliu încât… Teroare. Roşeaţa terorii în degetele lui. Soarele  se ivi de după munţi, să îi privească. Un ţipăt tragic. O pereche de braţe firave, încercând să-l strângă pe monstru. Lumină însângerată, împiedicându-se în întuneric. O stea îngrozită. Un vânător îşi schilodeşte prada. Mâinile curg dinspre orbite către suflare. O ultimă zvâcnire. De braţul de piatră se agaţă dureroasa încercare. Îi fură suflarea. Îi încolţeşte viaţa, după ce i-a luat motivul. De ce îi face asta? De ce l-ai lăsat să fugă? De ce în mintea lui nu-şi mai aminteşte ce ar fi trebuit să fie, când negura timpului se murdăreşte de vise? A crezut că putea să rămână acolo, fără să-şi desfăşoară finalul. Am crezut că ai să-l laşi să moară într-o pildă incompletă. Acum îl laşi singur. Pe fundul oceanului, unde o să dăinuie de la ne-început până la final. Ţi-ai completat tragedia. Pe fundul oceanului, o gură de linişte a trecut.  

Ganduri #34

Dureri de creştere, care te fac să taci atunci când gândurile se revarsă. Dureri de creştere, pentru când nervii plâng. Contrastat de autobuze, un arbore scârţâie după aer. După linişte. Vreau să-ţi încălzesc inima din nou, îi cântă. Deşi îl strâng durerile. Fotoliul roşu îl jeleşte, canapeaua neagră i-a lăsat putredă corespondenţa. Dar ea nu plânge. Îi plac semnele de pe umeri, să-şi piardă verdeaţa pentru munţi. De pe munte, copacul e îndrăgit. Departe de dureri şi trafic. În ochii ei şi doar pentru ea. Pentru tine. Se întreabă cât mai are de mers, pe când ea îl ţinea în febră cu bătăi din aripi. “Unde merg?”. “Oriunde mergi, mergem”. El ştie că aripile sunt ficţiunea lor dragă. Ea ştie că totul e ficţiunea lor dragă. Şi zâmbesc în faţa oglinzii moleşite. Suntem împreună, acolo în oglindă. Şi aici. Aici? Oriunde. Rănile nu au oprit pe nimeni până acum. Nu până la capăt. Reflexii dulci cad în neant, şi se intreabă de ce zâmbesc. Zâmbiţi pentru o pădure. Dar padurea încă n-a ajuns să fie. Şi cad, pe când altele se înfăţişează. Ca atunci când nu erau zâmbete. Atunci nu cădeau. Durere, vedea un vlăstar în căutarea acidului amnesic. Şi când l-a găsit, era viu. S-a înfăţişat ca o bază, fermecându-l uşor.  Nimic nu doare când uiţi, până te-ai ascuns în amintiri. Ce bine că îşi vorbeau prin oglinzi, arborii. Aşa au ajuns el, şi oglinzile un zâmbet. Verde. Nu câmpie, doar un biet dispozitiv. Şi oamenii au mers, şi umbra trunchiului s-a ancorat mai departe, în drum. Cum aripile ei îl ţin aşa bine, simte doar el. Restul rămâne în loc.