Când o uşă se închide, o alta se deschide. Sigur, de ce nu?
Doar au balamale, poate nici nu scârţie când se închid. Dar minţile n-au. Când
o minte se inchide nu se deschide o alta. Când o persoană s-a închis, nu se
deschide o alta. “Nu poţi să spui aşa ceva”. Da, n-ar fi corect să nu fie corect,
nu? Cine, totuşi, a promis vreodată că ar trebui să fie corect? Cine mai
ştie. Probabil primul s-ar fi găsit incorect.
Corect ar fi fost să nu se fi plans, ori poate corect nici nu e o noţiune.
Refuz să mă cred. Te rog, aşează-te. Avem de discutat. De ce am putea să ne
facem asta? De parcă originea eterogenă şi scindarea corporală n-ar fi destul.
Nu, mai avem nevoie de margini. De distanţe, parcă ne-ar mai trebui autostrăzi
între noi. Şi aşa exportul a murit. Totul e în ştiri, pe internet. Auzisem că
undeva, cândva, toţi oamenii au fost la cumpărături. Siliţi, nu ştiu. Probabil,
dacă ar fi să mă întrebi. Şi fiecare şi-a ales ce vroia. Sau ce a primit. Şi de
atunci se aranjează mult mai frumos. În pătrate mai mari sau mai strâmte. Le
detest. Minţile nu sunt uşi. Minţile sunt pahare de apă, toate spălate în
ocean.
