Ganduri #37

Sa realizezi ca ai ochi doar pentru sfarsit. M-as fi bucurat macar sa ma tulbure premisa, insa n-a fost in stare decat sa aseze o caramida. Zidul meu, blocul meu, castelul meu. Si ma duce gandul la momentul cand va fi naruit. Si as vrea inca sa pot sti ce e ziua de dupa, si nu ceea ce o preceda. De-as putea sa ma ingrop in moloz, sa-mi simt sangele inchegat in chirpici. N-ar fi mai limpede sa celebreze la inceput, iar mai apoi sa inceapa cursa pe podium? Macar ar aduce prilej de liniste.

Ori poate ma insel cu linistea.

Ganduri #36

De ce le-ai lasat acasa?
Ce sa fac cu ele? La ce folos o lista de cumparaturi daca detii magazinul?
As crede ca ai avea nevoie de un magazin aprovizionat bine. Sa asortezi abundenta cu tot ce-a mai ramas.
Haidem la cumparaturi atunci.
Pentru?
Spatiu.

Fara alte promisiuni in van, tin in gand ce am sa tin si in suflet, dar doar pentru a fi intelesi.

Ganduri #35

Gândul curge uşor către un ocean care ne sufocă. Hai cu mine, să plutim către lumini. Zbătandu-ne ireversibil către penumbre, când am putea la fel de bine să cutezăm. O gură de apă sărată, un strigăt învolburat. Membrele-ţi dau de gol panica, mintea-ţi dă de gol oceanul. Chiar ăsta e motivul pentru care te scufunzi. Eşti tot un ocean, şi înauntru. Haide, te invit. Să-ţi goneşti oceanul pentru linişte. Aerul se strange către gâtlej. Vrea să scape. N-ai ce tocmi, când tot ce vrea e să nu îl mai constrângi. Şi-l pierzi, în plânsete de lumină, din ce în ce mai difuze. Timpane îmbrăţişate de presiuni cântă pentru veşnicie. Încă nu vrei sa plecăm? Am o poveste să-ţi inspir. Şi mi-ar fi greu să-ţi explic ce se întâmplă printre valuri iluzorii. Şi pentru unii sfârşitul ar putea ţine la piept un început. Şi pentru asta îţi arunci braţele la gâtul lor. Poate poţi să îi sfârşeşti până unde ar trebuie. Sugrumate sub mâinile mele, abisul îţi rezervă plămânii. O gură de linişte, înainte să pleci. Pe plajă. Lumină, din nou, astă dată sub un plăsmuit curaj. “Îţi aminteşti, nu? Gâdilam povestea vânătorului nocturn. Se făcea că o găsise, în final, dupa munţi de gardieni. Planurile de a-i cruţa sfârşeau mereu la fel, îngropate în nopţi. Şi plănuise el ceva, cred. Aşa mergea povestea. Că plănuise ceva. Îmi amintesc doar că se înfăţişase în preajma ei înaintea zorilor. Şi tatăl ei, regele, era cumva tot acolo. Se temea de lumină, ca tine de oceanul ăsta. O ţinea strâns, îşi îngropase palmele in obrajii ei înroşiţi. Şi avea de gând să-i ia privirea. Da, era ultima ofensă. Să-l jignească şi pe bătrân, şi pe cel mai bătrân. Pe tatăl luminii, ce avea să-i însoţească în orice moment. Să-i arunce în lumină, să-i constrângă în proporţii. Dar ea, în mâinile lui, n-avea să mai fie alături de căldură.” De aici memoria-mi cheamă tovarăşi de joacă. Mă tem că n-am putea să mergem înainte, să aflăm. Spune-mi ce crede el, atunci. Cred că aşa o să-l cruţăm de ce ar putea fi. Decât dacă nu-l ştergi în uitare. Sau mai rău, în renaşteri nepermise. Îi vede luciul distinc dinspre orbite. Ştiu ambii că n-are să scape. Teroarea se prelinge prea uşor către buze. Nu faci bine. Îl faci să fie ce n-a fost vreodată. Îl sugrumi cu idei. Astrul se caţără încet peste munţi. Acum ne vede şi el. Se apropie momentul. Nu îl lăsa. Fiinţa îl precede. Iar apoi, se opreşte. Soarele se împiedică de o rocă instabilă. Cade. Vânătorul dă drumul pradei, iar teroarea îi picură înapoi, în ochi. De aici îmi amintesc şi eu, nu? Îşi aminteşte şi el, ca şi când n-ar avea nevoie să fie amintit. Alerga inuman către apus. Ştia de unde va fi venind, şi scormonea pământul pentru sânge. Răscolea ostaşi căzuţi, îi chema înapoi la viaţă cu acelaşi strigăt brutal. Familiaritatea actelor era cumva amărâtă, într-atâta suflare ce îşi găsea gazdă prin vechi morminte. Ce soartă cruntă, să trezeşti morţii alergând către ieri. Câtă durere cade înapoi către el. Şi ea e atât de departe. Altruismul îi curge printre degete. Îţi imaginezi cum ar fi putut fi? Să o caute pe timp de zi, în câmpii mult prea credule? Să îngroape doar credinţă într-o scumpă privire. Să îi simtă liniştea în palme. Cântecul buzelor l-ar fi adus aproape, cu mâinile goale de păcate. Ar fi privit buzele, în atât detaliu încât… Teroare. Roşeaţa terorii în degetele lui. Soarele  se ivi de după munţi, să îi privească. Un ţipăt tragic. O pereche de braţe firave, încercând să-l strângă pe monstru. Lumină însângerată, împiedicându-se în întuneric. O stea îngrozită. Un vânător îşi schilodeşte prada. Mâinile curg dinspre orbite către suflare. O ultimă zvâcnire. De braţul de piatră se agaţă dureroasa încercare. Îi fură suflarea. Îi încolţeşte viaţa, după ce i-a luat motivul. De ce îi face asta? De ce l-ai lăsat să fugă? De ce în mintea lui nu-şi mai aminteşte ce ar fi trebuit să fie, când negura timpului se murdăreşte de vise? A crezut că putea să rămână acolo, fără să-şi desfăşoară finalul. Am crezut că ai să-l laşi să moară într-o pildă incompletă. Acum îl laşi singur. Pe fundul oceanului, unde o să dăinuie de la ne-început până la final. Ţi-ai completat tragedia. Pe fundul oceanului, o gură de linişte a trecut.  

Ganduri #34

Dureri de creştere, care te fac să taci atunci când gândurile se revarsă. Dureri de creştere, pentru când nervii plâng. Contrastat de autobuze, un arbore scârţâie după aer. După linişte. Vreau să-ţi încălzesc inima din nou, îi cântă. Deşi îl strâng durerile. Fotoliul roşu îl jeleşte, canapeaua neagră i-a lăsat putredă corespondenţa. Dar ea nu plânge. Îi plac semnele de pe umeri, să-şi piardă verdeaţa pentru munţi. De pe munte, copacul e îndrăgit. Departe de dureri şi trafic. În ochii ei şi doar pentru ea. Pentru tine. Se întreabă cât mai are de mers, pe când ea îl ţinea în febră cu bătăi din aripi. “Unde merg?”. “Oriunde mergi, mergem”. El ştie că aripile sunt ficţiunea lor dragă. Ea ştie că totul e ficţiunea lor dragă. Şi zâmbesc în faţa oglinzii moleşite. Suntem împreună, acolo în oglindă. Şi aici. Aici? Oriunde. Rănile nu au oprit pe nimeni până acum. Nu până la capăt. Reflexii dulci cad în neant, şi se intreabă de ce zâmbesc. Zâmbiţi pentru o pădure. Dar padurea încă n-a ajuns să fie. Şi cad, pe când altele se înfăţişează. Ca atunci când nu erau zâmbete. Atunci nu cădeau. Durere, vedea un vlăstar în căutarea acidului amnesic. Şi când l-a găsit, era viu. S-a înfăţişat ca o bază, fermecându-l uşor.  Nimic nu doare când uiţi, până te-ai ascuns în amintiri. Ce bine că îşi vorbeau prin oglinzi, arborii. Aşa au ajuns el, şi oglinzile un zâmbet. Verde. Nu câmpie, doar un biet dispozitiv. Şi oamenii au mers, şi umbra trunchiului s-a ancorat mai departe, în drum. Cum aripile ei îl ţin aşa bine, simte doar el. Restul rămâne în loc.

Ganduri #33

Despre cum iluzia unui arbore protectiv îmi dă târcoale. Despre cum aş vrea să mă sufoc, şi nu în gri-uri nonşalante. Odihna arborelui acum sosit mă ajută să-mi reculeg fricile din bagaj, ca să le impart cu un vechi prieten. “Ce tot cauţi?”. Caut să mă liniştesc, doar pentru clipele cât nu-mi găsesc temerile. Ce să vezi! Nici nu le mai găsesc. Cumva mi le-ai ascuns? Jocuri mişeleşti pe care le-ar juca doar un vechi prieten, înecat în dor. Dacă ne-ar întelege, spune el, n-ar şti ce să facă în privinţa lor. Mai bine le adorm eu cu mine. Mai bine, întradevăr. Cine eşti? Ecoul rece îmi aminteşte cine. Dacă nu-l vedeţi erou, înseamnă ca nu ştiţi nimic de el. Dacă simţirile vă oferă mai puţin decât respect pentru sacrificiul său, sunteţi scufundaţi în dezastru. El ştie că îl cunosc mai mult zeu decât om, mai mult radianţă decât fiinţă. Şi totuşi de ce-i tot lovesc mâna, când se întinde către rucsac? “Am văzut ca ai şi tu unul”. Asta e tot ce ştiu. Ar fi corect să am şi eu unul, plin ca al lui. Sau ar fi trebuit sa învăţăm altceva de la ei? Egoismul îmi îndoaie privirea către arbore. Îmi distrage atenţia, până-mi taie şi soarele, şi veşmântul. Sapă adânc dintr-o biată lovitură. Ce uşor se varsă în suflet. Conflictul porneşte mai adânc, cântă introspecţia. Războaie purtate pe nisip virgin, când floarea dorea să fie fruct, doar ca să moară sfâşiată pentru florile ei. Poate rostul s-a pierdut de mult, dar firicele de nisip nu-mi dau drumul. Îmi pare rau, tată. Uneori aş vrea să-mi porţi ghiozdanul ca să nu port nimic, alteori să le port eu pe toate. Să-mi curăţ bocancii de nisip şi să pot să le ascund pe toate. Dacă, măcar, asta ar trebui să facem. Deşi nu sunt convins. Deşi mă înrădăcinez aici, sub crengile libertăţii. Deşi zbor în incert şi cânt în vid. Atunci se opri din a mă privi, şi-mi dădu drumul. Taierea din suflet aluneca deoparte. Mă privi din nou, urât căci nu mă mai privesc. Îndrăzni un pas către margine. “Singur până la sfârşit”. Toţi suntem o parte din acelaşi singur, îi răspund brav, cu adevăratul erou lângă mine. Şi ura sa îl reflectă în mine. Şi ura mea se simte bine-venită. Dar nu mai am nevoie. Un gri sumbru îl ia de lângă mine şi îl plasează departe. De ce? Aşa ar trebui să apară culori, deşi le simt din ce în ce mai diluate. Aşa ar trebui, îmi şoptesc şi mie. Şi eu tot nu le cred. Eu tot zbor, sau vreau să zbor. Sau ambele, căci nu mai am nici o relevanţă pentru ele. Penaj infinit pentru un zbor curmat de moarte. Dacă ai avea o singura bătaie din aripi, ce rost ar avea? Ar fi a ta, măcar? Iartă-mă, căci nu mai vreau să zbor. Vreau să înţeleg de ce.  

Ganduri #32

Cele mai simple gânduri se amestecă în cele mai complicate simţiri. Toate s-ar fi făcut acelaşi lucru dacă ar fi putut. Disimularea încălzeşte camera, alături de o lumină blândă a dorinţei. Urme de coarne cad pe bătrânii pereţi lipicioşi, pornindu-şi semn de întrebare. Oare să fie atât de inutil, se chestionează pe neauzite. Cele mai simple simţiri cerşesc viaţa, pentru a nu se pierde în cele mai complicate gândiri. Doar dacă ar putea. Îmi pare rău pentru cei ce n-au putut să treacă peste. N-aş fi vrut să vă blocaţi, sau să vă văd acolo. Să vă fi adus cu mine? Unii. Prea dureros, încă. Reflexii moarte îmi zâmbesc deseori, informându-ma asupra vieţii. Par a fi având dreptate, dacă bine mă inşel. Simţirile se întâlnesc undeva la mijloc cu gândurile. Într-o cântare de prezent, un fruct de iubire, o bulă surâzândă. Vreau să traiesc. Aici, dar aici cu tine. Cerşetori de stele.

Ganduri #31

Când o uşă se închide, o alta se deschide. Sigur, de ce nu? Doar au balamale, poate nici nu scârţie când se închid. Dar minţile n-au. Când o minte se inchide nu se deschide o alta. Când o persoană s-a închis, nu se deschide o alta. “Nu poţi să spui aşa ceva”. Da, n-ar fi corect să nu fie corect, nu? Cine, totuşi, a promis vreodată că ar trebui să fie corect? Cine mai ştie.  Probabil primul s-ar fi găsit incorect. Corect ar fi fost să nu se fi plans, ori poate corect nici nu e o noţiune. Refuz să mă cred. Te rog, aşează-te. Avem de discutat. De ce am putea să ne facem asta? De parcă originea eterogenă şi scindarea corporală n-ar fi destul. Nu, mai avem nevoie de margini. De distanţe, parcă ne-ar mai trebui autostrăzi între noi. Şi aşa exportul a murit. Totul e în ştiri, pe internet. Auzisem că undeva, cândva, toţi oamenii au fost la cumpărături. Siliţi, nu ştiu. Probabil, dacă ar fi să mă întrebi. Şi fiecare şi-a ales ce vroia. Sau ce a primit. Şi de atunci se aranjează mult mai frumos. În pătrate mai mari sau mai strâmte. Le detest. Minţile nu sunt uşi. Minţile sunt pahare de apă, toate spălate în ocean.