Ganduri #21

Diferit, însă aceeaşi şaradă banală. Îţi explic, îmi repet fără nici un scop. Fără nici o noimă, într-o absurditate acceptată. De noi, voi, ei. Toate ce se încadrează. Fără nici un scop, nu? Poezii, doar poezii inspirate pentru rebeliuni infantile. Da, câştigi libertatea neştiinţei. Cui îi mai pasă ce pierzi? M-aş fi asumat. Cât de inutil ar fi fost. Tot o fac. Pas cu pas, vis după vis. Dorinţe prin incapacitare, oferit îmi este totul doar să nu mi te asum. Scumpa contesă îmi duce dorul. Străluceşte mârşav pe după perdele hidrogenoase. S-ar fi crezut despre ea că poartă aţe. Că se subjugă. Nu mi s-ar părea, nu când ma încântă aşa secretos. Dar ia-ţi cârpele regale şi învie-mi scena. Apoi întoarce-te. Repetă-mi două duzine şi o să te evaporezi. Doar pentru mine. Ce frumos ne lăsăm păcăliţi. Ştiind, altfel farmecul va fi fost pueril. Maturitatea îşi rezervă loc elegant în lista priorităţilor. Copii corupţi, căutăm să pierdem. Mă satur. Pic cu pic. Vedem toţi, totuşi, că se poate. Atunci se schimbă. Un mic hău ne zguduie transportul comun şi realitatea devine tot mai suportabilă. Până n-o mai suporţi. Şi ne întoarcem la drum. Din nisip şi beţe până la simulări certificate, cunoaşterea ne lasă fără habar. Sau poate cu. Latitudinea personală tuşeşte băgăcios, dar natural. Şi are dreptate. Cum să ne impunem fără aviz? Te las, mă lasă să te las. El înlănţuit în amabilităţi şi tehnici. Te lasă să fii, ori aşa cred la momentul oportun. Cât de groaznic să fie oare?  Greşiţi stăpâni, întregi metropole doborâte pentru indivizi. Nimic ascuns, nimic neştiut. Doar lucruri supuse subiectivităţii contradictorii. Faci ce vrei acum. Dar pentru mâine? Dar, mai elocvent, pentru ieri? Ce rost mai are dacă nu se leagă? Dacă nu te mai ancorezi tu de ele, pentru cine pluteşti? Ai vrea să zbori de dragul zborului, John? Ai fi, unanim decis, nebun. Alţii nici nu te acuză. Doar presară dispreţ, indiferenţă, ignoranţă, şi aşa de convingi. Zboară singur şi nu-ţi vei avea nici un port. Doar derivă. Adio. Ţie, mai ales. Pentru restul, irrelevant. Graţioase formaţiuni eficiente îşi asumă sfârşitul. Particule de înălbitor, fădit împletite cu apă. Vise, drumuri, acţiuni, amintiri, paşi, zâmbete, lacrimi, furie şi din nou zâmbet. Vieţi doar pentru cei ce nu le mai au sub control. Evenimente insignifiante, cam ca un stindard doborât. Non-sensic. Nici măcar îndureraţi de peisaje relativ inumane. Trecute de mult în condică, dacă nu eşti present la chemare înfrunţi buclele. Cartonaşe uşor sscrijelite se sugrumă ordonat. Se văd elevii, profesorii şi toţi cei prezenţi la crimă. La împăiere. Acum e un tot, într-un stagiu fără de timp. Poate nici nu îşi mai are rost dreptatea, poate cei ce vor câştigă. Înapoi într-o mare. Nu. Piscină de absurd. Înjositor de fragmentat, adevărul se înroşeşte. Aţe îmbătrânite. Cartoane personalizate. Ce amuzant se înşiră, ca  şi când ar putea să spargă alte bule. Inutile până la refuz, atât de reale în scumpa noastră iluzie. Dar atâtea culori nu mint. Pur şi simplu n-au curajul. Poate păşesc prea curajos, poate cei temători de promenade pierd. Cert e hăul. Altceva, doar în poveşti. Poveşti frumoase, făurite pentru ei şi ele. Pentru alţii, toţi inhabitanţii. Cei ce-i vreau, cei ce ne vor. Îşi au loc în gânduri, în ficţiuni, în cea mai veridică piesă pe care o voi simţi.  Pe care încă o simt, încă prea ameţitor. Prea plin de tot şi viu în materie. Plutitul pare nonsensic de pe mal. Aripile pentru excluşi. Dar e cald în braţele minciunii extroverte. În braţele sistemelor, congregaţiilor, cercurilor şi, bineînţeles, ale tale. Aici mă întorc. Intangibil, real, fără sfârşit. Simple tangenţe cu realitatea. Nimic mai mult, cu siguranţă nimic mai puţin. Un peisaj nescris, necitit, lipsit de acrilice ori versuri. Doar visele unui individ. Doar tot ce aş vrea. Întradevăr, altele îşi pierd din simţuri. Scumpa domnişoară orbitează şi acum, dar n-are nici un farmec. Doar veşmânte negricioase. În schimb, dorul mă face să visez. Vivide trăiri, poate mai vivide ca altădată.  Ori doar rememorări apropiate în acurateţe. Nori, nuanţe drăgălaşe, paşi solitari. Piese de puzzle-uri, parcă păşesc tip-til unele către altele. Un aer mai puţin asfixiat de vârteuri, dar aşa dornic de ele. Nu mă mai pot opri acum. Vă am în plasmă. În plămâni, mai ales în sinapse. Ori altundeva, printr-un vis.

Ganduri #20

Deci nu contează. Şi ce dacă? Sărim peste introducere. Direct în sticluţa aia de curcubeu distilat. Îl vântur încet, îl privesc atent. Atât de frumos. Nu-mi imaginez ţinându-te acolo. Eşti oriunde. Mai curând mă revăd eu acolo. Într-o strâmtă încăpere din sticlă. Şi ne văd. La ramificaţii obscure de străzi. În camere pustnice, scăldate sfios în lumină râncedă. Îmi amintesc acum de unde am pornit. De la când, nu de la ce.  Dar nu mai sunt eu. Nu acelaşi. N-am păstrat nici o mostră. Mi-ar fi fost imposibil. Absorbit de totalitatea ta, aş fi încercat lucruri absurde. Să te înghesui în vreo hală, în mintea mea. Să te vărs într-un crater, ori să umflu dirijabile cu suflarea ta. Dimensiunile gândirii tale mă copleşesc. Fantomă, doar o fantomă. Îmi simte chemarea. Mută priviri şi gânduri. Atât mi-am permis să ţin. Frumoase drumuri se formează în îndrumarea ei. Din coincidenţă, toate crenguţele stradale corespund unei chemări. Peste tot, noi. Şi doar ştii că eşti departe, altfel n-am mai fi folosit fantasme. Magie? Poate. Înapoi în sticluţă. Te studiez, material bizar ce te faci a fi. Văd cum mă înfăşori la frică, cum mă înţepi la încăpăţânare şi mă îndulceşti la zâmbete. Dar ceva s-a solidificat în soluţia spiritului tău. Un cristal rezilient, de nuanţe verzui.  Cu aromă stridentă de conflict. Familiar, cum consideră şi bulversatul cercetător. Braţul imaginat zguduie gentil fiola sufletului în cauză. Da, e tot acolo. Indiferent de circumstanţe, bijuteria pluteşte în norul nuanţat.  Şi pe timp de noapte. Şi când acompaniamentul lanternelor echidistante e doar sonata florei. Şi când somnul n-are loc de tine.

Ganduri #19

Deschide uşa. De zeci de ori, scoate acelaşi sunet. Din unghiuri filmate echidistant, aceeaşi intrare indiferentă. El, tot el, intră. El, acelaşi, stă şi se aşteaptă. Paltonul, în cuier. Masca, în fărâme. Totuşi, în acelaşi loc. Nas prelung, de mii de ori repetat prin glume. Se vede. Străpunge încet hazul, şi se lasă doborât. Seninul inundă crăpăturile pereţilor imaginaţi. Stele şi nori împufăriţi, totodată. Ce vietate surprinzătoare, cu model interstelar. Îşi scuipă durerea, iar încet încet mi se alătură. O şopârlă, şi nimic mai puţin. Şi-a acoperit buzele, cât să-mi şoptească ascuns. Şi-a îndreptat capul, Să încerce a-mi fura privirea. “Frumoase scamatorii”, ironizează nou-venitul.  Mă îneacă în fumul lor. Ambii. Toţi. Doar el. Eu. Fără fum. Fără ambiţii. În salonul fără fumători, se alungă ceaţa. Da, jocuri. Da, minciuni. Nu, crezi în scopul aparent. Nu, nu crezi. Cercetările nu dau greş. Teoriile nu mor.  Cu ceaşca strânsă la piept, încearcă să mă liniştească. Pentru tine, doar atât. Aşa este, întradevăr. Dar vaporii circulă atât de repede.  Direcţie, obstacol, întoarcere. Eu?  Calm, dar lipsit de tact. Cine eu? Reptila se descompune în constelaţii. Constelaţiile pălesc, lasă loc cerului. Cerul rămâne. Eu, doar trec. Câteodată schiţez. Ambii privesc, ambii rezonează. Câteodată scriu. Mereu le simt. Sau nu. Când se mai poate şti? Dacă, de fapt, n-au fost? Dacă sunt trecute? Ce verde e iarba din cuşcă, nu? Cuşti peste cuşti, diagrame spaţiale infinite. O linie, un segment, o secţiune. Tot ce n-ai vrea să fie, tot ce a fost. Totul. N-am fost atent. S-a strecurat în spatele meu. Doar un suflu rece. „De ce?”. O clipă de cer limpede. O clipă de nori. Unul e roz, unul s-ar vedea scară. Unul e o inimă sfărâmată, altul abia de ce se formează. Aurore imaginare, îmi suprapun simţurile. Strigă către mine, toate. Cad. Nu se mai simte nimic. E destul acum. Tunelul e deja departe, acolo sus. Libertate nebună. Griji, temeri, planuri, încercări. Doar cuvinte. Siluete umbroase rânjesc în delir. Şi eu le aprob. Aş vrea să mai cuprind totul, câteodată. Başii bat politicos. Bastioanele lasă garda jos. Fraţi şi surori de nepăsare, se scaldă în paleta vibrantă de nuanţe. Cădem, acum. Fără nevoi.  Cuştile se sparg. Vidul se umple, dar memoriile se râncezesc. E un tot acum. O masă ce s-ar fi vrut eterogenă. Un fel de minciună. Ce fragil. Ce imens. Perspectivele se orbesc reciproc, lanternele se strică. Fără ochi, unde ar mai fi mintea să-i mintă? Şi al tău ce mai e? Întreabă tot el, în persistentul scaun. Zâmbim, ambii. „Nimic”.

Ganduri #18

Începe cu pauza de prânz. Încheie când se termină. Mai uşor, la îndemână. Aşa se merge pe pământ. Aşa se înoată. Aşa se respiră. Aşa se crede. Corect? Parcă ustură, cel puţin la suflet. Cel puţin la intelect. Cât de uşor să procedezi ineficient. Nu mă crezi? Tu, tu, care stai acolo. Stai. Nu faci. Te atac, te atac, măcar în ripostă se depui efort. Doare să-ţi vezi neputinţa în ochii mei? Ştiu, e la fel şi aici. Dacă n-am fi atât de reciproc inexistenţi, aş spune că suntem la fel. Dar nu contează cum suntem, nu? Nu cum sunt, pentru tine. Invers e discutabil. Poate nu? Sunt în conflict, vid de răspunsuri şi saturat cu săturări. Câtă relaxare. Fără precedent, pentru memoria mea umilitoare. Dulcele se uită. Amarul se ţine în cutii. Uite cât amar, uite cât amar ţi-am păstrat! Ăsta e de atunci, ăsta e de la el, ăsta de la ea, de la strămoşi, am păstrat ceva şi pentru fii! Să te prefaci că nu există, aşa e moda. Până când nu mai e vorba de modă. Până se sapă tot nisipul. Şi când ajungi la suflet? Vai şi amar de tine. De noi. Toţi, lipsiţi de dramă sau sentiment. Toţi, cu baze clătinânde şi acoperişuri hilare. Ha, ce amuzante ne sunt decorurile. Dureros, din nou. Numere, să crească doar pentru noi. E mai uşor să nu conteze. Dar e firesc. Şi inuman, altfel n-ar mai fi atât de uşor de ignorat. Ticuri domole te trezesc în mintea mea. Ai dreptate, amuzant ar fi să tacă puţin ticăitoarele. Puţin implicit indefinit, ţi-aş spune. L-aş defini însă, cumva ca pe o dreaptă.  Ori o semi-dreaptă, cu un capăt în mâna mea. Şi mi-aş tot înconjura braţul cu aţă, până n-aş mai simţi nimic. Fără griji, mai am cel puţin 3 membre de amorţit. Podeau indefinită se îndoaie uşor, fiind parte din drum. De ce să te înfăşori, când poţi să mergi? Să te plimbi? Cad paşii. Şi cad, şi cad, şi sunt atât de dulci. “Vezi tu” îmi zice, “N-ai habar că paşii ăştia nu duc nicăieri?”. Are dreptate, dar ce nu ştie se pierde încet, ba chiar repede. De fapt, de fapt, am uitat de ce e vorba.  Aha. După o pauză. E vorba de aţă, şi cum tragem ambii de ea. Cum se îndoaie şi se unduieşte, după mine şi tine. Nu-i vorba de tras de timp. Doar conştienţa ce rămâne. Sau ar rămâne, dacă n-ar conta confortul. Cercuri, cercuri, orbite eliptice ne duc înapoi. Confort către confort, dacă n-ar fi aşa confortabil în atingeri de ce ar mai fi? Deci? Poate niciuna. Poate ambele, totodată.  Doar hai, să mergem. După aţa roşie, după fundalul alb. N-ar trebui să ducă nicăieri, asta era. Iţi imaginezi ce ne făcea un segment? Panica tânăr instaurată se propteşte încet. Un supravieţuitor grav afectat se ridică din ultimele bule doar ca să înfrunte, din nou, furtuna. Un segment? Brutal. Nonsensic. Sfâşietor. Nu se poate, nu se poate. Hăul mă cuprinde. Mii de ţipete simultane, agonie şi dureri. Te rog, nu. Pleacă. Pleacă. Şi a plecat.  Sub controlul meu. Mi-a dat voie să o ţin sub control. Şi acum doar mergem.  Bizar că nu sunt singur. Te simt. Segmentat doar de timp. Ar fi timpul să zbor. Asta îmi spun. Asta aud. Zboară, cum vroiai. “Să zbori, adică aşa, ca o pasăre?” Da, şi nu. Dar da. Fără nu, gândindu-mă ulterior.  Uluitor de acaparant, daca-i putea să zbori “ca o pasăre”. Complet, natural, lipsit de orice altceva. Câteodată se uită. Deseori amorţesc destul cât să uit. Măcar tu să nu uiţi. Măcar să-mi pese destul cât să-mi amintesc. Iar dacă şi tu vei fi uitat, zborul o să moară. Ucis de bipezi, cu aspiraţiile lor interstelare. Ucis de micii intreprinzători, antreprenori, muncitori, cercetători şi mulţi alţii. Ucis în faţa feţelor lor rotunde şi fragede. În faţa ochilor atât de mari, înlăcrimaţi pentru crimele ce li se afişează. Ucidem vise. Vise ce-au mai murit, ce revin, şi vor reveni doar ca să moară din nou. Paşii nu duc nicăieri, visele nu duc nicăieri. Şi dacă tot nu sunt de folos, măcar se ne revărsăm mânia.