Am aflat cum arăţi. Cam ca mine, doar că, ştii tu, altfel.
Mult mai, mult…. mult…. mai. Călduros, ori poate doar aşa cred eu. Vizitele
sunt bizarre, pentru ca nu stai decât într-un loc. Dar merge. Eşti destul de
aproape. La o aruncare de mine. Cu fiecare ţipăt, sau lacrimi. Îmi pare rău că
mă vezi doar aşa. Ţi-aş fi zâmbit mai des. O fac chiar acum. Am dubii. Nu vreau
să ştie nimeni. Sau toată lumea. Indiferent, nu? Adică, ştii mai bine decât
mine. Sunt sigur că amândoi ştiaţi. Voi, zei. Noi, doar pui. Boboci, Atât atât
de firavi. Eu poate prea firav. Dar te am. Cumva. Nu cred. Eu, nu. Sunt convins
de nimic. Dar aş vrea şi aş fi vrut. Foarte mult. Cât aş vrea să mă poţi citi.
Ar însemna o lume. Una întreagă, de la un capăt la altul. Să ştiu ce crezi, sau
ce nu crezi în fel şi chip. Chip cam ca al meu. Dar nu chiar. Ceva călătorie
tot a fost. Şi m-a trecut prin absolut nimic. Sunt tot aici. Vene mai
proeminente. Degete mai lungi şi un car de defecte. Nu ştiu ce-am învăţat.
Cred, doar, că mai sunt lucruri de aflat. Aici, nu altundeva. Aici pare a fi
destinaţia, punctul de pornire şi, în aceeaşi măsură, drumul. Iluzii de
altundeva sunt destule. Iluzii de altceva şi altcândva abundă. Dar lumea nu
pleacă. Nu se mişcă. Rămâne. Aici se întâlneşte speranţa mea cu gândul. Aici mă
cred. Altundeva nu. N-am nevoie de altundeva, însă. Niciodată. Buclele sunt.
Restul, doar delicii pentru ochi.
Crede-mă, te rog. De tine, sau de voi, dar indiferent, eşti tu. De tine am nevoie. Infinit. Imobil.
Neschimbată nevoie. Pentru că am aflat cum arăţi. Şi-mi aduc aminte când vii.
Şi e cumva mai important. Mai greu. Mai uşor? Nu mai ştiu. Te ţin aici, dar doar
aici. Şi aici poate ar fi bine să rămâi.
