Dureri de creştere, care te fac să taci atunci când
gândurile se revarsă. Dureri de creştere, pentru când nervii plâng. Contrastat
de autobuze, un arbore scârţâie după aer. După linişte. Vreau să-ţi încălzesc
inima din nou, îi cântă. Deşi îl strâng durerile. Fotoliul roşu îl jeleşte,
canapeaua neagră i-a lăsat putredă corespondenţa. Dar ea nu plânge. Îi plac
semnele de pe umeri, să-şi piardă verdeaţa pentru munţi. De pe munte, copacul e
îndrăgit. Departe de dureri şi trafic. În ochii ei şi doar pentru ea. Pentru
tine. Se întreabă cât mai are de mers, pe când ea îl ţinea în febră cu bătăi
din aripi. “Unde merg?”. “Oriunde mergi, mergem”. El ştie că aripile sunt ficţiunea
lor dragă. Ea ştie că totul e ficţiunea lor dragă. Şi zâmbesc în faţa oglinzii
moleşite. Suntem împreună, acolo în oglindă. Şi aici. Aici? Oriunde. Rănile nu
au oprit pe nimeni până acum. Nu până la capăt. Reflexii dulci cad în neant, şi
se intreabă de ce zâmbesc. Zâmbiţi pentru o pădure. Dar padurea încă n-a ajuns
să fie. Şi cad, pe când altele se înfăţişează. Ca atunci când nu erau zâmbete. Atunci
nu cădeau. Durere, vedea un vlăstar în căutarea acidului amnesic. Şi când l-a
găsit, era viu. S-a înfăţişat ca o bază, fermecându-l uşor. Nimic nu doare când uiţi, până te-ai ascuns în
amintiri. Ce bine că îşi vorbeau prin oglinzi, arborii. Aşa au ajuns el, şi
oglinzile un zâmbet. Verde. Nu câmpie, doar un biet dispozitiv. Şi oamenii au
mers, şi umbra trunchiului s-a ancorat mai departe, în drum. Cum aripile ei îl
ţin aşa bine, simte doar el. Restul rămâne în loc.
