Ganduri #10

Te-ai gândit vreodată la cum totul cade? E trist, dar nu înţeleg de ce nimic nu ajunge nicăieri. Doare să vezi acelaşi peisaj dezolant, totuşi, unde se duce? Confuzia ultimelor cinci secunde. Videoclipuri infestate redau aceleaşi clipe. Agonie. Nu merge nicăieri. Nu mergem nicăieri. Tot aici, tot altfel în acelaşi fel. Ce cade? Aşteptări, vise, planuri atent făurite. Ai încercat să repari o vază spartă? Nu e la fel. Dar un labirint? Dacă s-ar sparge vreodată pânza, ai şti ce să pui la loc? Şi dacă n-ai şti, contează cum arată ea acum? Poate nu contează. Tot o să cadă. La fel, mereu. Mereu va cădea altfel. Vectori însufleţiţi, ne arată entropia. Răcoarea ia amploare pe acelaşi motiv absurd. Ne îndepărtăm, în gând. Îmi demasc ignoranţa. Îmi demasc puerilitatea. Mă apropii de origini, însă doar când vă ascult. Fă să fie şi altă metodă. N-ar putea fi doar aşa. Piesele se ridică nenatural de la podea. Cioburi converg. Vaza e alta. Dar suntem tot noi.  Imatur de ireversibil. Afecte fara efect, într-o realitate defectuoasă. Fără altceva, de data asta. Fără posibilităţi şi monezi graţioase. Fără ecou şi cântări ale norocului, dualităţi anevoioase sau alte scăpări. Determinat de mine prin vaga conştiinţă, acreditez realitatea. Sunt bine. Cioburile se hotărăsc ce-ar trebui să facă acum. Ar putea să cadă. Ar putea să nu. Plutesc confuz, îşi cer răspunsurile. De data asta nu am răspunsuri. Aş putea la fel de bine să nu am în veci vreun răspuns. Poate nici nu am nevoie. Labirinte de sticlă. Şi nu degeaba de sticlă. Frecvenţe potrivite sunt tot ce avem.  Peste roşu dar sub violet. Vezi? N-ar fi contat altfel. Nu contează nici acum. Dacă vrei să fie aşa. Eu vreau doar să fiu. Cu tine. Fără porţelanuri. Linişte. Pace sau doar capăt? Capăt de buclă. Doar ultimul punct pe care-l voi vedea mereu. Vom vedea dacă e capăt. Dar niciodată peste. Dureros de liniar, într-o cameră în care ne desfăşurăm colecţiile. Colecţionăm degeaba. Vaze sparte. Acum de mine. Se simt mai bine decât până acum. Ştiu ce să facă. Şi mie îmi convine. Le aud chemându-mă să le sparg din nou.

Ganduri #9

Începutul. Vreau să încep. Hai să începem. Deja? Nu mai vreau. Nici nu ştiu ce pierd. Poate n-ar trebui să ştim. Culori, viteză, zâmbete. Da, dar tu ştii deja. Ne grăbim să nu pierdem nimic, dar mereu. Mereu aşteptăm. Vicioase cercuri bătătorite. Dă-mi drumul, vreau să ies. Să plec? Unde? Când? Doar drumuri bătătorite. Aburi peste cărări, umbre îngheţate. E rece, nu simţi? Gânduri portretizate. Idei fixe. Morţi. De ce ne omorâm, încă? Trăieşte-i. Nu se termină, încă nu s-a terminat. Încălţări ponosite, mă aşteaptă iarna. Aruncă-ţi papucii uzaţi, e timpul. Locul.  Dar nu vad nici un loc. Dacă vreau să trăim, să trăiesc. Poate ar trebui să fim toţi aici. Şi asta nu se îmtâmplă. Crăpături în modele. De ce seamănă? Spuneţi-vă adevărul. Ca să începem. Cu ce vom fi. Cu ce am fost. Regizări veşnice, acte şi personaje. Corect este să primim scenariul, şi mai corect este să avem scenariul nostru. Îmi am scenariul. Ştiu. Până când nu mai ştiu. Până când am nevoie de legi, de reguli. Ghid. Trage-mă de mână, te rog. Du-mă înainte în trecut. Visez culori. Emoţii în mişcare. Mulţumesc. Zâmbete. Nu înţeleg cum putem merge ambii aici, e doar în mintea mea. Totuşi mă vezi. Ne vedem. Gânduri palpabile, tot ce aş fi vrut. Aici. Acum. Nu mai târziu. Putem să nu rămânem? Putem să nu stăm niciodată? Cercurile cad peste orbite. Ar fi cazul să ne întoarcem. Ţi s-a spus. Încălţările trebuie purtate. Idei superficiale în nevoia lor de a trăi. Dar nu mai e viaţă pentru ele. Pentru ei, ori pentru noi. Trăieşte cât se mişcă. Cât  mai e ceva de spus. Nu muri, sau nu mă face vinovat. De asta e atât de trist în locul tău. De asta sunteţi plânşi. Pentru că încă veţi muri. Etern reciclaţi în vaga prăbuşire a nevoilor. Hai să începem cu sfârşitul. Sfârşitul începuturilor interminabile. Eu şi tu, noi şi nu umbrele. Culori, pentru ochii minţilor vii. Îmi pare bine că nu stăm. Îmi va părea bine când nimeni nu va fi stat pentru mine. Stai în mişcare, şi nu uita să mă uiţi.