Ganduri #9

Începutul. Vreau să încep. Hai să începem. Deja? Nu mai vreau. Nici nu ştiu ce pierd. Poate n-ar trebui să ştim. Culori, viteză, zâmbete. Da, dar tu ştii deja. Ne grăbim să nu pierdem nimic, dar mereu. Mereu aşteptăm. Vicioase cercuri bătătorite. Dă-mi drumul, vreau să ies. Să plec? Unde? Când? Doar drumuri bătătorite. Aburi peste cărări, umbre îngheţate. E rece, nu simţi? Gânduri portretizate. Idei fixe. Morţi. De ce ne omorâm, încă? Trăieşte-i. Nu se termină, încă nu s-a terminat. Încălţări ponosite, mă aşteaptă iarna. Aruncă-ţi papucii uzaţi, e timpul. Locul.  Dar nu vad nici un loc. Dacă vreau să trăim, să trăiesc. Poate ar trebui să fim toţi aici. Şi asta nu se îmtâmplă. Crăpături în modele. De ce seamănă? Spuneţi-vă adevărul. Ca să începem. Cu ce vom fi. Cu ce am fost. Regizări veşnice, acte şi personaje. Corect este să primim scenariul, şi mai corect este să avem scenariul nostru. Îmi am scenariul. Ştiu. Până când nu mai ştiu. Până când am nevoie de legi, de reguli. Ghid. Trage-mă de mână, te rog. Du-mă înainte în trecut. Visez culori. Emoţii în mişcare. Mulţumesc. Zâmbete. Nu înţeleg cum putem merge ambii aici, e doar în mintea mea. Totuşi mă vezi. Ne vedem. Gânduri palpabile, tot ce aş fi vrut. Aici. Acum. Nu mai târziu. Putem să nu rămânem? Putem să nu stăm niciodată? Cercurile cad peste orbite. Ar fi cazul să ne întoarcem. Ţi s-a spus. Încălţările trebuie purtate. Idei superficiale în nevoia lor de a trăi. Dar nu mai e viaţă pentru ele. Pentru ei, ori pentru noi. Trăieşte cât se mişcă. Cât  mai e ceva de spus. Nu muri, sau nu mă face vinovat. De asta e atât de trist în locul tău. De asta sunteţi plânşi. Pentru că încă veţi muri. Etern reciclaţi în vaga prăbuşire a nevoilor. Hai să începem cu sfârşitul. Sfârşitul începuturilor interminabile. Eu şi tu, noi şi nu umbrele. Culori, pentru ochii minţilor vii. Îmi pare bine că nu stăm. Îmi va părea bine când nimeni nu va fi stat pentru mine. Stai în mişcare, şi nu uita să mă uiţi.