joi, 15 mai 2014

Ganduri #12




Ai crede că, poate, n-ar trebui să crezi nimic. Dar hai, cât o să te crezi? Nu te cred în stare. Adevărul e că nici pe mine nu mă mai cred. Difuze trăiri se înfăşoară. Distingele. E uşor. Ca firul de aţă, dintr-un drag veşmânt. Doar rupe-ţi cârpa sentimentală şi află tot ce e de aflat. Am vrea noi. Cum să gândeşti că însăşi ei te mint? Dar ei, nu se poate. Nu cred? Şi totuşi, vorbim de cele văzute. Nu mai sunt lucruri de văzut. Nu mai sunt lucruri de distins. E doar o dispoziţie aleatorie a unei confuze trăiri, pusă, cu o maximă transparenţă, după perdeaua de fier. Deci? Tăcere, regret, plânsete. Tot eu te interoghez. Iar mai apoi, către oglinzi: Deci? Ce-ai rezolvat? Nimic, îmi spun. Înapoi în hăul de unde am plecat. Nimic către nimic, cu un vag popas pe aleea atemporală. Sentimentele se leagă de ceasuri. N-ai timp să le refuzi stăruinţa. N-ai timp să nu fii amăgit de ei doi. La fel de diferit te străpung iluzoriile atacuri. La fel de lipsită de importanţă e clepsidra ultimatumului. Cum mai îndrăzneşti să mă ţii pe loc? Ai murit. Am murit. Din păcate pentru noi, noi suntem doar o parte. Întreaga dramă stă în dureri subite. Cruţ-o, inimă. Cruţă-mă de inevitabila urcare. Fură-mi, totuşi, şi declinul. M-am săturat să-mi văd sfârşitul încărcând alice. Prelungirea umbrelor e curiozitate. Surpriza e aşteptată. Îşi joacă plictisitul rol. Deci, ai murit. Am murit. În van, acum. Cu scop, altă dată. Deci? De ce stă pe loc? De ce îngheaţă totul? Căldura ticăitului m-a părăsit. Te rog, doar fă să treacă. Tic cu tac, clipă de clipă. Simt că mă trage înapoi, că-mi descoase ideile. Nu mai sunt acolo, în fapt nu mai sunt nicăieri. Vectorul dăinuie în mişcare. Trăiri. Valuri, apoi idei, teorii. Nu, nu , nu, da, nu, poate, cine ştie, de ce contează? Carpe diem? Mi-e jenă chiar să mai încerc. Mi-e frică, uneori, că iar am să uit. De asta e aşa complicat? Infanţii vă ascultă,  ucid lumi pentru voi. Iar voi, le daţi gri. Până să înveţe culorile vor fi crezut că ele mor în copilărie. Până să-mi amintesc din nou de ce n-am fost în viaţă voi fi murit. Sufletul. Nu, încă nu mă cred. Mintea nu suportă. Aşa că, mai bine să îi suport. Sclipiţi atent minciuni curate, n-am decât să mă cred. Dar convins de mine mă cred aici. Acum. Noi. Nu ei. L-am pierdut. Ultimul fir, ultima dovadă a batistei vivide. Despre ce? Deci? Stagnări uzuale. Demoralizat de pauze mă retrag pentru siestă. Ironic, râd oglinzile. Sarcastic, reproşez. Pe cine mai minţi? Pe mine? Pe minte? În van. Chiar acum. În tăcerea greşelilor nerostite, odihna mă îneacă în vină. Spune. Fă. Măcar încearcă. Alungă tăcerea, mă rog în zeci de moduri. Obsesiv. Patologic. Nu mai e în mâinile mele. Ciudat totuşi, căci îi simt fierbinţeala atingerii. N-ai plecat nicăieri, doar că fuge pământul de sub tălpile noastre. Deci, oricum pierzi. Oricum pierd, mă corectează prompt reflexia. Poate n-am să pierd. Nici pe mine, nici pe noi. Gata, clipitele curg din nou. Asta era tot? Încredere? Dar, de ce? Prea feeric, chiar şi fără doza de cinism implicită vieţii.  Totuşi, în absenţa ochelarilor veninoşi. Ar pute a fi just, să te încrezi. Relativ, într-un mod absolut. Preţ de câteva eternităţi. Cad în aripile tale. Plutim în prelungul plimbării. În sfârşit, în toiul bucuriei.

vineri, 2 mai 2014

Ganduri #11



Gânduri, trăiri, emoţii, înapoi la mine. Acum. Aceeaşi asurzitoare moarte. Cade. Mă ridic pe acelaşi drum, altfel aranjat. Ce să vezi în spate? Nimic. Se clarifică încet. Vă văd. Mă vedeţi. Smulg amintiri rădăcinoase, doar pentru că mai ştiu cum. Veniţi din umbră. Din nimic, s-ar spune. Nu e nimic. Să-i spun amnezie ar fi ignorant.  E doar amorţeală. Şi trece. Cum ai putut? Cum am putut? Ignoranţi, prea frumos ca să nu credem.  Tineretul s-ar fi crezut în continuare. Dar cercurile cad peste noi. Din nou.  Aşa se termină pentru noi. Culorile îmbătrânesc de nevoie, sentimentele se ascund, ori se poartă la costum. E prea frumos să-mi mai pese. E prea târziu să nu. Afectele sunt clare, detaliile evazive.  Claritatea oceanului în care înotăm e afectată de transparenţa iluziilor. Alte frecvenţe. Alte lungimi de undă. Vedem aceleaşi cuvinte cu alte minţi. Un fel de metaforă, una pentru natură. Pentru copaci, aranjati atent pe alee. Doi pe o parte, doi pe alta, pana ajungi la 21. Ţi-ar fi fost inconvenient.  Dacă n-ar fi fost să fie, de ce să ne întrebăm? Suntem norocoşi că putem spune că suntem norocoşi, dar dacă n-am fi fost n-ar fi spus-o nimeni pentru noi. Deci, mai suntem norocoşi în vreun fel? Nu sunt toţi cei norocoşi... norocoşi? Deci curmă-ţi orbita moartă. Lasă-mi fericirea să fie, subconştientule.  Înapoi în tren. Înapoi la drum. Ne vedem din nou, extaz.  Mă ţii din nou în poala ta, curaj. Mă alungi din nou, afecţiune. Ştii că n-am să plec. Ne resemnăm cu zâmbetul pe buze.  O, şi ce bine e. Ascensiune. În sfârşit începem, din nou. Bine că mi-am amintit să-mi amintesc. Bine că mi-ai amintit ce mârşavi putem fi. În final, ego-ul meu câştigă. Dar nu caut finalitate. Nu caut nimic. Mi-am găsit răspunsurile acum. Acum, altceva. Acum, trăim. Rădăcinile vin mai aproape, ceaţa fuge. Cercurile au căzut pe lângă mine. Nu sunt gri, dar nuanţele sunt vagi. Pentru exterior. Pentru noi sunt vii, nu? Pentru ce-ţi simte pulsul lângă al meu. Pentru cum dualitatea chemărilor trezeşte reacţii exagerat de plăcute.  Îmi adun jucăriile din parcul asfixiat. “Ce faci, ai terminat?”. Nu, doar caut altele. Jocul se schimbă, jucăriile sunt, oricum, doar în mintea mea. Jocul contează. Jucătorii vin şi pleacă. Cărţile se ard şi cunoştinţa se face nevăzută.  Poţi doar să-i ştergi pe hârtie. Mulţumesc, m-ai adus înapoi. Iar tu, mi-ai adus aminte că nu ştii să minţi. Mi-ai adus aminte de curaj. Încrederea că o decizie asumată face cât o duzină de iluzii. Evident, toate sunt iluzii. Dar mai contează? Când sunt destule, rostul îşi face glorioasa dispariţie. Confuzia tâlcului face loc. Scena e aranjată, publicul aşteaptă. Nu, publicul a plecat de mult. Publicul se bucură de spectacolul oglinzilor. Publicul încă îşi mulţumeşte. Pentru că există. Pentru că n-au nevoie de spectacole. Nu când îşi aud gândurile. Nu când rezonează. Nu când serenitatea solului umed pulsează în striaţiile conturate firav pe ochii ei. Nu când iubeşte. Atunci trucurile dispar. Atunci predau jobenul magiei. Mulţumesc, bă.