Ganduri #11

Gânduri, trăiri, emoţii, înapoi la mine. Acum. Aceeaşi asurzitoare moarte. Cade. Mă ridic pe acelaşi drum, altfel aranjat. Ce să vezi în spate? Nimic. Se clarifică încet. Vă văd. Mă vedeţi. Smulg amintiri rădăcinoase, doar pentru că mai ştiu cum. Veniţi din umbră. Din nimic, s-ar spune. Nu e nimic. Să-i spun amnezie ar fi ignorant.  E doar amorţeală. Şi trece. Cum ai putut? Cum am putut? Ignoranţi, prea frumos ca să nu credem.  Tineretul s-ar fi crezut în continuare. Dar cercurile cad peste noi. Din nou.  Aşa se termină pentru noi. Culorile îmbătrânesc de nevoie, sentimentele se ascund, ori se poartă la costum. E prea frumos să-mi mai pese. E prea târziu să nu. Afectele sunt clare, detaliile evazive.  Claritatea oceanului în care înotăm e afectată de transparenţa iluziilor. Alte frecvenţe. Alte lungimi de undă. Vedem aceleaşi cuvinte cu alte minţi. Un fel de metaforă, una pentru natură. Pentru copaci, aranjati atent pe alee. Doi pe o parte, doi pe alta, pana ajungi la 21. Ţi-ar fi fost inconvenient.  Dacă n-ar fi fost să fie, de ce să ne întrebăm? Suntem norocoşi că putem spune că suntem norocoşi, dar dacă n-am fi fost n-ar fi spus-o nimeni pentru noi. Deci, mai suntem norocoşi în vreun fel? Nu sunt toţi cei norocoşi... norocoşi? Deci curmă-ţi orbita moartă. Lasă-mi fericirea să fie, subconştientule.  Înapoi în tren. Înapoi la drum. Ne vedem din nou, extaz.  Mă ţii din nou în poala ta, curaj. Mă alungi din nou, afecţiune. Ştii că n-am să plec. Ne resemnăm cu zâmbetul pe buze.  O, şi ce bine e. Ascensiune. În sfârşit începem, din nou. Bine că mi-am amintit să-mi amintesc. Bine că mi-ai amintit ce mârşavi putem fi. În final, ego-ul meu câştigă. Dar nu caut finalitate. Nu caut nimic. Mi-am găsit răspunsurile acum. Acum, altceva. Acum, trăim. Rădăcinile vin mai aproape, ceaţa fuge. Cercurile au căzut pe lângă mine. Nu sunt gri, dar nuanţele sunt vagi. Pentru exterior. Pentru noi sunt vii, nu? Pentru ce-ţi simte pulsul lângă al meu. Pentru cum dualitatea chemărilor trezeşte reacţii exagerat de plăcute.  Îmi adun jucăriile din parcul asfixiat. “Ce faci, ai terminat?”. Nu, doar caut altele. Jocul se schimbă, jucăriile sunt, oricum, doar în mintea mea. Jocul contează. Jucătorii vin şi pleacă. Cărţile se ard şi cunoştinţa se face nevăzută.  Poţi doar să-i ştergi pe hârtie. Mulţumesc, m-ai adus înapoi. Iar tu, mi-ai adus aminte că nu ştii să minţi. Mi-ai adus aminte de curaj. Încrederea că o decizie asumată face cât o duzină de iluzii. Evident, toate sunt iluzii. Dar mai contează? Când sunt destule, rostul îşi face glorioasa dispariţie. Confuzia tâlcului face loc. Scena e aranjată, publicul aşteaptă. Nu, publicul a plecat de mult. Publicul se bucură de spectacolul oglinzilor. Publicul încă îşi mulţumeşte. Pentru că există. Pentru că n-au nevoie de spectacole. Nu când îşi aud gândurile. Nu când rezonează. Nu când serenitatea solului umed pulsează în striaţiile conturate firav pe ochii ei. Nu când iubeşte. Atunci trucurile dispar. Atunci predau jobenul magiei. Mulţumesc, bă.