Ai crede că, poate,
n-ar trebui să crezi nimic. Dar hai, cât o să te crezi? Nu te cred în stare.
Adevărul e că nici pe mine nu mă mai cred. Difuze trăiri se înfăşoară.
Distingele. E uşor. Ca firul de aţă, dintr-un drag veşmânt. Doar rupe-ţi cârpa
sentimentală şi află tot ce e de aflat. Am vrea noi. Cum să gândeşti că însăşi
ei te mint? Dar ei, nu se poate. Nu cred? Şi totuşi, vorbim de cele văzute. Nu
mai sunt lucruri de văzut. Nu mai sunt lucruri de distins. E doar o dispoziţie
aleatorie a unei confuze trăiri, pusă, cu o maximă transparenţă, după perdeaua
de fier. Deci? Tăcere, regret, plânsete. Tot eu te interoghez. Iar mai apoi,
către oglinzi: Deci? Ce-ai rezolvat? Nimic, îmi spun. Înapoi în hăul de unde am
plecat. Nimic către nimic, cu un vag popas pe aleea atemporală. Sentimentele se
leagă de ceasuri. N-ai timp să le refuzi stăruinţa. N-ai timp să nu fii amăgit
de ei doi. La fel de diferit te străpung iluzoriile atacuri. La fel de lipsită
de importanţă e clepsidra ultimatumului. Cum mai îndrăzneşti să mă ţii pe loc?
Ai murit. Am murit. Din păcate pentru noi, noi suntem
doar o parte. Întreaga dramă stă în dureri subite. Cruţ-o, inimă. Cruţă-mă de
inevitabila urcare. Fură-mi, totuşi, şi declinul. M-am săturat să-mi văd
sfârşitul încărcând alice. Prelungirea umbrelor e curiozitate. Surpriza e
aşteptată. Îşi joacă plictisitul rol. Deci, ai murit. Am murit. În van, acum.
Cu scop, altă dată. Deci? De ce stă pe loc? De ce îngheaţă totul? Căldura
ticăitului m-a părăsit. Te rog, doar fă să treacă. Tic cu tac, clipă de clipă.
Simt că mă trage înapoi, că-mi descoase ideile. Nu mai sunt acolo, în fapt nu
mai sunt nicăieri. Vectorul dăinuie în mişcare. Trăiri. Valuri, apoi idei,
teorii. Nu, nu , nu, da, nu, poate, cine ştie, de ce contează? Carpe diem? Mi-e
jenă chiar să mai încerc. Mi-e frică, uneori, că iar am să uit. De asta e aşa
complicat? Infanţii vă ascultă, ucid
lumi pentru voi. Iar voi, le daţi gri. Până să înveţe culorile vor fi crezut că
ele mor în copilărie. Până să-mi amintesc din nou de ce n-am fost în viaţă voi
fi murit. Sufletul. Nu, încă nu mă cred. Mintea nu suportă. Aşa că, mai bine să
îi suport. Sclipiţi atent minciuni curate, n-am decât să mă cred. Dar convins
de mine mă cred aici. Acum. Noi. Nu ei. L-am pierdut. Ultimul fir, ultima
dovadă a batistei vivide. Despre ce? Deci? Stagnări uzuale. Demoralizat de
pauze mă retrag pentru siestă. Ironic, râd oglinzile. Sarcastic, reproşez. Pe
cine mai minţi? Pe mine? Pe minte? În van. Chiar acum. În tăcerea greşelilor
nerostite, odihna mă îneacă în vină. Spune. Fă. Măcar încearcă. Alungă tăcerea,
mă rog în zeci de moduri. Obsesiv. Patologic. Nu mai e în mâinile mele. Ciudat
totuşi, căci îi simt fierbinţeala atingerii. N-ai plecat nicăieri, doar că fuge
pământul de sub tălpile noastre. Deci, oricum pierzi. Oricum pierd, mă
corectează prompt reflexia. Poate n-am să pierd. Nici pe mine, nici pe noi.
Gata, clipitele curg din nou. Asta era tot? Încredere? Dar, de ce? Prea feeric,
chiar şi fără doza de cinism implicită vieţii.
Totuşi, în absenţa ochelarilor veninoşi. Ar pute a fi just, să te
încrezi. Relativ, într-un mod absolut. Preţ de câteva eternităţi. Cad în
aripile tale. Plutim în prelungul plimbării. În sfârşit, în toiul bucuriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu