Ganduri #25

Unu. Doi. Unu. Unu. Trei. Unu, unu, iarăşi unul. Translaţii către uşoare diferenţieri. Toţi către unu, unu şi indefinite de la fel de puţin. Mai puţine limite, mai puţine traversări de margini spălăcite. Bule de evitat, castele de uitat. Până ajungi acasă, până va fi nevoie să nu mai uiţi. Ocean de sfere capricioase. Oftări în neant. Rămas doar o fantomă. Pereche de ochi, pentru a-mi vedea nimicul. Dar am. Dar sunt. Dar unul e îndeajuns. Într-un sistem închis. Nimic nu moare, nimic nu dispare, toate rămân neidentificate. Spirite zidite în memorii. Cu fundaţii jucăuşe, cu pereţi volatile, frenetici, în nevoia lor de a fi ceva. Fără acoperişuri le-ar fi fost frig. Cu ele, întuneric. Poate nu ştim încă. Acelaşi vizitator, în toate casele. Şeminee, spărturi, vile, cocioabe. Dar s-a văzut vreodată … ? Da. Sigur s-au văzut. Construcţii contopite. Culori asociate, cărămizi commune. Se speculează că îl poţi vedea înăuntru. Şi vorbeşte singur. Şi s-ar fi convins că are companie. Ce nebunie. Ce serenitate în dansul degetelor sale. Mă văd prin ochii lui, sorbind energie. Lumini, călduri, cristale, nori, şi doar un singur cer, pregătit pentru artificii. Pirotehnia curgându-I prin sânge, ochii arzându-i. A plecat de acasă. Spectacolul nu e pentru şemineu. E pentru soare. Pentru el. Să ştie, altă data, că spectacolul lui primează. N-o să zgârie nici o bulă. Sticlele vor rămâne perfecte. Însă-i va lăsa fără ochi. Retine fierte în suspans. Ah, simte şi el durerea.  A mai simţit-o ? Dar când? Cine s-ar fi chinuit să-l orbească? Poate s-ar fi trezit un nimeni, să-şi părăsească locuinţa şi să dea foc la cosmos.  Ce nebun. Cui i-ar fi trebuit atâta lumină? Ce-ai fi putut zări, în spumele casante? Vreo două case? Vreo vilă? Trucuri ieftine, s-ar fi aşteptat de la altcineva. Nu de la tine. Şi dacă tot suntem la subiectul ăsta. Cum te cheamă?  Cine eşti? Mai apoi, linişte. Oglinda n-avea timp, doar o biată reflexie în spaţiu.

Ganduri #24

 Îşi zvâcneşte capul violent, în stânga şi în dreapta. După ce se uită? Publicul priveşte îngrozit. O lighioană confuză. Ochi sângerii, canini uşor înmuiaţi în teroare. Persoane care ar crede că sunt privite. Persoane care ar crede că n-au motiv de temeri.  Ai fi crezut că ăştia suntem noi? Faimoşii, lipsiţii de griji? Ai fi crezut în neliniştea nepăsării? Obstacole, piedici, dovezi că nu-i nici o oglindă mai îndreptăţită. Sparte, toate sparte. De o himeră scăldată în frică. “Din culcuşul de puf ne deranjezi aiurea” .  Nu doarme nimeni.  Nu în prezenţa sa. A mea? Vă rog, cruţaţi neştiutorii. Să cădem de acord. Tu ne laşi pe noi în pace şi voi vă vedeţi de toate scopurile alea.  De mine? Ai nevoie să ce? Cortina se ridică uşor. Actul ce urmează nu şochează. Un individ îşi plimbă potaia. Cam nonsensic, pentru o dramă.  Muşchii i se strâng terifiant. Nu îl ascultă, nici măcar nu îl ia în seamă.  De străin, nu l-ar lăsa să-l plimbe. De stăpân, l-ar vedea. Doar perdele, oglinzi, şi priviri în van. Doar energie stoarsă în vid. Prea calm ca să se poată hotărî, ori prea hotărât ca să se calmeze. În cătuşe s-ar vedea identic. În cătuşe ar putea fi încă unul. S-ar uita spre cer, dintr-o celulă visată pentru visători. Ar vedea stele, lună, culori şi în sfârşit speranţă. Ar mai merge puţin înapoi, să mai prindă morţi solare în mediu digital. Mai mult, s-ar lăfăi în nepăsare. Poate şi acum, nu? Nu, îşi plimbă mândria prea frumos. Îi mai arată cum era.  Cine-i cine, dacă ar mai conta să se întrebe. Toţi sunt toţi, praf şi pulbere alunecând în pâlnie. Jos, sus, eu, tu, nu te deranja. Alte noţiuni te caută. Ceva conştiinţă, ceva consecvenţă, ceva legi sau dorinţe.  Zvâcneşte-te şi tu, până nu mai vezi nimic. Nu, doar de la simţuri. Nu ne-aş vrea aşa rău. Să te pierzi pe undeva prin numere. Şi mai rău. Să nu te mai mişti? Iremediabil. Vreau doar să nu mai fii. Pentru tine.