Îşi zvâcneşte capul
violent, în stânga şi în dreapta. După ce se uită? Publicul priveşte îngrozit.
O lighioană confuză. Ochi sângerii, canini uşor înmuiaţi în teroare. Persoane
care ar crede că sunt privite. Persoane care ar crede că n-au motiv de temeri. Ai fi crezut că ăştia suntem noi? Faimoşii,
lipsiţii de griji? Ai fi crezut în neliniştea nepăsării? Obstacole, piedici,
dovezi că nu-i nici o oglindă mai îndreptăţită. Sparte, toate sparte. De o
himeră scăldată în frică. “Din culcuşul de puf ne deranjezi aiurea” . Nu doarme nimeni. Nu în prezenţa sa. A mea? Vă rog, cruţaţi
neştiutorii. Să cădem de acord. Tu ne laşi pe noi în pace şi voi vă vedeţi de
toate scopurile alea. De mine? Ai nevoie
să ce? Cortina se ridică uşor. Actul ce urmează nu şochează. Un individ îşi
plimbă potaia. Cam nonsensic, pentru o dramă.
Muşchii i se strâng terifiant. Nu îl ascultă, nici măcar nu îl ia în
seamă. De străin, nu l-ar lăsa să-l
plimbe. De stăpân, l-ar vedea. Doar perdele, oglinzi, şi priviri în van. Doar
energie stoarsă în vid. Prea calm ca să se poată hotărî, ori prea hotărât ca să
se calmeze. În cătuşe s-ar vedea identic. În cătuşe ar putea fi încă unul. S-ar
uita spre cer, dintr-o celulă visată pentru visători. Ar vedea stele, lună,
culori şi în sfârşit speranţă. Ar mai merge puţin înapoi, să mai prindă morţi
solare în mediu digital. Mai mult, s-ar lăfăi în nepăsare. Poate şi acum, nu?
Nu, îşi plimbă mândria prea frumos. Îi mai arată cum era. Cine-i cine, dacă ar mai conta să se întrebe.
Toţi sunt toţi, praf şi pulbere alunecând în pâlnie. Jos, sus, eu, tu, nu te deranja.
Alte noţiuni te caută. Ceva conştiinţă, ceva consecvenţă, ceva legi sau
dorinţe. Zvâcneşte-te şi tu, până nu mai
vezi nimic. Nu, doar de la simţuri. Nu ne-aş vrea aşa rău. Să te pierzi pe
undeva prin numere. Şi mai rău. Să nu te mai mişti? Iremediabil. Vreau doar să
nu mai fii. Pentru tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu