Ganduri #25

Unu. Doi. Unu. Unu. Trei. Unu, unu, iarăşi unul. Translaţii către uşoare diferenţieri. Toţi către unu, unu şi indefinite de la fel de puţin. Mai puţine limite, mai puţine traversări de margini spălăcite. Bule de evitat, castele de uitat. Până ajungi acasă, până va fi nevoie să nu mai uiţi. Ocean de sfere capricioase. Oftări în neant. Rămas doar o fantomă. Pereche de ochi, pentru a-mi vedea nimicul. Dar am. Dar sunt. Dar unul e îndeajuns. Într-un sistem închis. Nimic nu moare, nimic nu dispare, toate rămân neidentificate. Spirite zidite în memorii. Cu fundaţii jucăuşe, cu pereţi volatile, frenetici, în nevoia lor de a fi ceva. Fără acoperişuri le-ar fi fost frig. Cu ele, întuneric. Poate nu ştim încă. Acelaşi vizitator, în toate casele. Şeminee, spărturi, vile, cocioabe. Dar s-a văzut vreodată … ? Da. Sigur s-au văzut. Construcţii contopite. Culori asociate, cărămizi commune. Se speculează că îl poţi vedea înăuntru. Şi vorbeşte singur. Şi s-ar fi convins că are companie. Ce nebunie. Ce serenitate în dansul degetelor sale. Mă văd prin ochii lui, sorbind energie. Lumini, călduri, cristale, nori, şi doar un singur cer, pregătit pentru artificii. Pirotehnia curgându-I prin sânge, ochii arzându-i. A plecat de acasă. Spectacolul nu e pentru şemineu. E pentru soare. Pentru el. Să ştie, altă data, că spectacolul lui primează. N-o să zgârie nici o bulă. Sticlele vor rămâne perfecte. Însă-i va lăsa fără ochi. Retine fierte în suspans. Ah, simte şi el durerea.  A mai simţit-o ? Dar când? Cine s-ar fi chinuit să-l orbească? Poate s-ar fi trezit un nimeni, să-şi părăsească locuinţa şi să dea foc la cosmos.  Ce nebun. Cui i-ar fi trebuit atâta lumină? Ce-ai fi putut zări, în spumele casante? Vreo două case? Vreo vilă? Trucuri ieftine, s-ar fi aşteptat de la altcineva. Nu de la tine. Şi dacă tot suntem la subiectul ăsta. Cum te cheamă?  Cine eşti? Mai apoi, linişte. Oglinda n-avea timp, doar o biată reflexie în spaţiu.