Ganduri #28

Priveşte valuri. Nu el, nu tu, nici ei nici noi. Ea, e vorba de o ea. Cine ştie cine a lăsat-o să se caţere pe stânci, tot cine ştie cine o să fie tras la răspundere. Oricum… se întoarce pentru o clipă. Faci haz de necaz? Ori amăgeşti naratorul de plictiseală? Te rog, puţină seriozitate. Şuviţele fac ocol, puţin prea abrupt. Valuri.  Trântindu-se în ea însăşi, o mare se arată uşor iritată. De la ochii ei? S-o fi ruşinat. Dar e altceva. Pot să o simt. Dar nu prea pot să o aud. Tace. Scâncetul infinit al unei linişti. Din ce în ce mai tare. Prizonier într-o ficţiune defunctă. Oare dacă n-aş fi înjunghiat tensiunea? Poate le-ai fi auzit şi tu, pe bietele valuri. Trântite cu scop, nu aiurea. Separate de timp, nu de spaţiu. Le-ai fi văzut cu ochii ei. Calme. Indiferent de stări, tot acolo. Le-ai fi simţit arhitecturi, ai fi dedus că sunt totul. Dar acolo, de pe o stâncă? Cum să fie totul? Trebuie să mai fie ceva. Nu? Nu? Evident. Ai privit destul. Şi nici nu priveai când trebuie. Să-ţi fie spus când să priveşti, ce naivitate! Habar nu mai am la ce ne uităm. Îngrămădeli uşoare de pământ îmi încurcă picioarele, dar doar pentru o clipă. Totul? Totul, totul nu-I doar atât. E lună şi stele şi, şi materie, şi tot. Pe scurt, e la fel, doar că în stări diferite. Dacă ar putea să fie altceva? Poate mai tarziu. Acum e ce e, şi atât. Câte întrebări. Parcă mă înec cu ele. Curg şi curg, atâtea litere cât au mai fost, cu pauze înainte şi după. M-ai prins. Mă bălăceam cu ideea. Crezi că ar putea să fie tot? Nu contează. Un cer albastru pozează în zadar. Privirile sunt la pământ. Sau nu la mare. Oriunde, doar să nu fie lichid. Sau valuri. Sau ea. A făcut şi ea linişte, probabil ca să-mi audă paşii descendenţi. Un ocean de nelămuriri, ce face ea acolo. Părtaşă cu marea, dacă stau să mă gândesc. Şi, dacă stau să mă gândesc …. dar nu apuc. M-a prins, gentil, de mână.  

Ganduri #27

Aş vrea să am aripi. De fapt, înainte să-ţi mai povestesc, am să te întreb. Vrei să mergem la o plimbare? Cât de absurd că te întreb, eh? Poate chiar deloc. Totuşi, de ce te-ai mai deranja, dacă nu ţi-ar place plimbările. Bun. Zăpadă. Frig. Radiaţii gălbui, de care de mult ne-am plictisit toţi. O mantie pentru mine, una pentru tine. Ai vreo culoare preferată? N-ar face nici o diferenţă, mantiile sunt negre. Stai. Sunt urme de paşi pe pătură. A mai fost cineva pe aici. Ce bocanci grosolani. Ce spui? De abia te aud, cu viscolul ăsta. Trecem paşi, uşori şi grei, timp de câteva minute. Cum spuneam, aş vrea să am aripi. De non-culoarea asta, de fapt. Contrast pentru o zi prea frumoasă şi motiv asortat pentru ceva seri. Le-aş vrea, mai cu seamă, să mă mândresc cu ele. Zâmbetele fug când îmi ascult aroganţa. Ori vin. Indiferent, esenţialul e că trec pe aici.  Să fie uşor himerice. Să se mişte doar când simt dispreţ. Să-mi danseze când cant aiurea, să-mi ţină de cald când mă înec în zăpuşeală. Aş vrea sa le pot avea, ca să-mi fie o a doua pacoste omniprezentă. Da, mi-ar fi inutile când mi-ar fi bine. Pe vremea asta, probabil m-aş îngreuna minut ce trece, fără nici un sens. Mi-ar degera penajul. Însă, doar câteva clipe, când aş fi disperat de frică, s-ar arăta involuntare convulsii, cât a mă consuma. N-aş putea să zbor prea sus. Dar vai, cât aş urî cu ele. Clipe, sclipiri de resentimente doar pentru a pluti aiurea. Ne întrebăm la ce ne-ar fi de folos? Folosul, nu-l mai caută nimeni. Folosul te găsea doar dacă-ţi luai şi tu bocanci vulgari. Poate ai ales ceva mai confortabil. Sandale, ori poate nici n-ai pus piciorul aici. E frig, pe timpul ăsta al anului. Dar ţi-am mai promis, călduros, şi altă dată. Poate e prea târziu să te mai chem în dansul meu pueril. Poate e prea târziu să-mi mai cer permisiunea. Poate câteodată nu mai am control, şi doar pierd către aici. Aici, acum, e frig. Dar . Dar. În dar ţi-am dat cheia. În dar ţi-am deschis uşa. Cadoul a fost un bilet către nicăieri, Ai trecut pragul, ai intrat afară, te-am servit cu o porţie de vis. Condimentată, fireşte. Dar simt că m-a cam depăşit condiţia. Nu mai sunt gazdă, dovadă fiind furtuna asta în care ne plimbăm. Mai uşor aş fi un prizonier. Într-o prea mare desfăşurare de friguri. Un vis pe care l-a ales altcineva. Şi acum vă trag şi pe voi. Pot să cred că e eul. Sau pot să nu-l mai cred. De la un timp, îi cam arde de friguri. Doar să nu se plictisească. Sau mai rău, să-şi găsească vreun ciob de oglindă. Tăioase mai sunt reflexiile. Ai plecat. Nu mai e nici un pas. O mantie, două crăci de aripi afumate. Proiectile hexagonale îmi tentează frica. Aha. Doar că nu ştiu dacă mai pot să-mi amintesc. Nu te mai văd, nu mai ştiu de ce să mă tem.