Ganduri #27

Aş vrea să am aripi. De fapt, înainte să-ţi mai povestesc, am să te întreb. Vrei să mergem la o plimbare? Cât de absurd că te întreb, eh? Poate chiar deloc. Totuşi, de ce te-ai mai deranja, dacă nu ţi-ar place plimbările. Bun. Zăpadă. Frig. Radiaţii gălbui, de care de mult ne-am plictisit toţi. O mantie pentru mine, una pentru tine. Ai vreo culoare preferată? N-ar face nici o diferenţă, mantiile sunt negre. Stai. Sunt urme de paşi pe pătură. A mai fost cineva pe aici. Ce bocanci grosolani. Ce spui? De abia te aud, cu viscolul ăsta. Trecem paşi, uşori şi grei, timp de câteva minute. Cum spuneam, aş vrea să am aripi. De non-culoarea asta, de fapt. Contrast pentru o zi prea frumoasă şi motiv asortat pentru ceva seri. Le-aş vrea, mai cu seamă, să mă mândresc cu ele. Zâmbetele fug când îmi ascult aroganţa. Ori vin. Indiferent, esenţialul e că trec pe aici.  Să fie uşor himerice. Să se mişte doar când simt dispreţ. Să-mi danseze când cant aiurea, să-mi ţină de cald când mă înec în zăpuşeală. Aş vrea sa le pot avea, ca să-mi fie o a doua pacoste omniprezentă. Da, mi-ar fi inutile când mi-ar fi bine. Pe vremea asta, probabil m-aş îngreuna minut ce trece, fără nici un sens. Mi-ar degera penajul. Însă, doar câteva clipe, când aş fi disperat de frică, s-ar arăta involuntare convulsii, cât a mă consuma. N-aş putea să zbor prea sus. Dar vai, cât aş urî cu ele. Clipe, sclipiri de resentimente doar pentru a pluti aiurea. Ne întrebăm la ce ne-ar fi de folos? Folosul, nu-l mai caută nimeni. Folosul te găsea doar dacă-ţi luai şi tu bocanci vulgari. Poate ai ales ceva mai confortabil. Sandale, ori poate nici n-ai pus piciorul aici. E frig, pe timpul ăsta al anului. Dar ţi-am mai promis, călduros, şi altă dată. Poate e prea târziu să te mai chem în dansul meu pueril. Poate e prea târziu să-mi mai cer permisiunea. Poate câteodată nu mai am control, şi doar pierd către aici. Aici, acum, e frig. Dar . Dar. În dar ţi-am dat cheia. În dar ţi-am deschis uşa. Cadoul a fost un bilet către nicăieri, Ai trecut pragul, ai intrat afară, te-am servit cu o porţie de vis. Condimentată, fireşte. Dar simt că m-a cam depăşit condiţia. Nu mai sunt gazdă, dovadă fiind furtuna asta în care ne plimbăm. Mai uşor aş fi un prizonier. Într-o prea mare desfăşurare de friguri. Un vis pe care l-a ales altcineva. Şi acum vă trag şi pe voi. Pot să cred că e eul. Sau pot să nu-l mai cred. De la un timp, îi cam arde de friguri. Doar să nu se plictisească. Sau mai rău, să-şi găsească vreun ciob de oglindă. Tăioase mai sunt reflexiile. Ai plecat. Nu mai e nici un pas. O mantie, două crăci de aripi afumate. Proiectile hexagonale îmi tentează frica. Aha. Doar că nu ştiu dacă mai pot să-mi amintesc. Nu te mai văd, nu mai ştiu de ce să mă tem.