Priveşte valuri. Nu el, nu tu, nici ei nici noi. Ea, e vorba
de o ea. Cine ştie cine a lăsat-o să se caţere pe stânci, tot cine ştie cine o
să fie tras la răspundere. Oricum… se întoarce pentru o clipă. Faci haz de
necaz? Ori amăgeşti naratorul de plictiseală? Te rog, puţină seriozitate.
Şuviţele fac ocol, puţin prea abrupt. Valuri.
Trântindu-se în ea însăşi, o mare se arată uşor iritată. De la ochii ei?
S-o fi ruşinat. Dar e altceva. Pot să o simt. Dar nu prea pot să o aud. Tace.
Scâncetul infinit al unei linişti. Din ce în ce mai tare. Prizonier într-o
ficţiune defunctă. Oare dacă n-aş fi înjunghiat tensiunea? Poate le-ai fi auzit
şi tu, pe bietele valuri. Trântite cu scop, nu aiurea. Separate de timp, nu de
spaţiu. Le-ai fi văzut cu ochii ei. Calme. Indiferent de stări, tot acolo.
Le-ai fi simţit arhitecturi, ai fi dedus că sunt totul. Dar acolo, de pe o
stâncă? Cum să fie totul? Trebuie să mai fie ceva. Nu? Nu? Evident. Ai privit
destul. Şi nici nu priveai când trebuie. Să-ţi fie spus când să priveşti, ce
naivitate! Habar nu mai am la ce ne uităm. Îngrămădeli uşoare de pământ îmi
încurcă picioarele, dar doar pentru o clipă. Totul? Totul, totul nu-I doar
atât. E lună şi stele şi, şi materie, şi tot. Pe scurt, e la fel, doar că în
stări diferite. Dacă ar putea să fie altceva? Poate mai tarziu. Acum e ce e, şi
atât. Câte întrebări. Parcă mă înec cu ele. Curg şi curg, atâtea litere cât au
mai fost, cu pauze înainte şi după. M-ai prins. Mă bălăceam cu ideea. Crezi că
ar putea să fie tot? Nu contează. Un cer albastru pozează în zadar. Privirile
sunt la pământ. Sau nu la mare. Oriunde, doar să nu fie lichid. Sau valuri. Sau
ea. A făcut şi ea linişte, probabil ca să-mi audă paşii descendenţi. Un ocean
de nelămuriri, ce face ea acolo. Părtaşă cu marea, dacă stau să mă gândesc. Şi,
dacă stau să mă gândesc …. dar nu apuc. M-a prins, gentil, de mână.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu