Scăpări de străluciri, pentru ce atâta muncă? E doar un mecanism.
O ţeavă, un trăgaci. N-ai vrea să lucească. Să te recunoască cineva după
reflexii. Absurd. Ai atâta treabă, atât pericol. Un pion fără disciplină. Fără
echilibru. Fără voinţă. Eşti mort, de-a dreptul mort. Poţi să lustruieşti in
continuare. Rău n-ai decât să-ţi faci.
Atâtea opţiuni, toate puse pe un mecanism aşa umil. Sfios, evident. Dar vai, cum ţipă. Cum urlă
cu dispreţ, atâta dispreţ cât vrei. Doreşti disciplinare? Şi eu. Şi echilibru.
Şi voinţă. Însă mă tem că nu se potrivesc. Cumva nu se învârt roţile zimţate.
Iau trenul din staţie, mă aşez comod. O distragere, o urmă de privire
neaşteptată, şi cobor în acelaşi loc. O privire disciplinată n-ar dezamăgi. Una
echilibrată ar socoti demersuri prea dorite. A mea derivă. Ar trebui să-mi fac
griji? Tu crezi că ajută tot luciul ăla? Da, desigur, atrage ochiul. Şi mintea, uneori. Dar dacă nu
e ce trebuie? Poate ar trebui să facem căşti, nu arme. Sau cutii? Scări, nu
ştiu. Altceva. Cătuşe, poate. Şi doar lacăte. Să rămânem fără chei, ar fi
culmea. Să stăm legaţi, ca o familie mult prea mare. Ah, ce n-aş da să pot alege. Un drept radical
n-ar fi de folos, dar dacă aş putea fi lumină. Şi dacă aş putea, totodată, să
nu fiu. Ce decizii. N-am mai fi legaţi,
nici măcar unul. Aş putea fi tu, sau aş
putea să stau departe. Tot n-am să te
înţeleg. Poate când se mai echilibrează lucrurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu