Ganduri #33

Despre cum iluzia unui arbore protectiv îmi dă târcoale. Despre cum aş vrea să mă sufoc, şi nu în gri-uri nonşalante. Odihna arborelui acum sosit mă ajută să-mi reculeg fricile din bagaj, ca să le impart cu un vechi prieten. “Ce tot cauţi?”. Caut să mă liniştesc, doar pentru clipele cât nu-mi găsesc temerile. Ce să vezi! Nici nu le mai găsesc. Cumva mi le-ai ascuns? Jocuri mişeleşti pe care le-ar juca doar un vechi prieten, înecat în dor. Dacă ne-ar întelege, spune el, n-ar şti ce să facă în privinţa lor. Mai bine le adorm eu cu mine. Mai bine, întradevăr. Cine eşti? Ecoul rece îmi aminteşte cine. Dacă nu-l vedeţi erou, înseamnă ca nu ştiţi nimic de el. Dacă simţirile vă oferă mai puţin decât respect pentru sacrificiul său, sunteţi scufundaţi în dezastru. El ştie că îl cunosc mai mult zeu decât om, mai mult radianţă decât fiinţă. Şi totuşi de ce-i tot lovesc mâna, când se întinde către rucsac? “Am văzut ca ai şi tu unul”. Asta e tot ce ştiu. Ar fi corect să am şi eu unul, plin ca al lui. Sau ar fi trebuit sa învăţăm altceva de la ei? Egoismul îmi îndoaie privirea către arbore. Îmi distrage atenţia, până-mi taie şi soarele, şi veşmântul. Sapă adânc dintr-o biată lovitură. Ce uşor se varsă în suflet. Conflictul porneşte mai adânc, cântă introspecţia. Războaie purtate pe nisip virgin, când floarea dorea să fie fruct, doar ca să moară sfâşiată pentru florile ei. Poate rostul s-a pierdut de mult, dar firicele de nisip nu-mi dau drumul. Îmi pare rau, tată. Uneori aş vrea să-mi porţi ghiozdanul ca să nu port nimic, alteori să le port eu pe toate. Să-mi curăţ bocancii de nisip şi să pot să le ascund pe toate. Dacă, măcar, asta ar trebui să facem. Deşi nu sunt convins. Deşi mă înrădăcinez aici, sub crengile libertăţii. Deşi zbor în incert şi cânt în vid. Atunci se opri din a mă privi, şi-mi dădu drumul. Taierea din suflet aluneca deoparte. Mă privi din nou, urât căci nu mă mai privesc. Îndrăzni un pas către margine. “Singur până la sfârşit”. Toţi suntem o parte din acelaşi singur, îi răspund brav, cu adevăratul erou lângă mine. Şi ura sa îl reflectă în mine. Şi ura mea se simte bine-venită. Dar nu mai am nevoie. Un gri sumbru îl ia de lângă mine şi îl plasează departe. De ce? Aşa ar trebui să apară culori, deşi le simt din ce în ce mai diluate. Aşa ar trebui, îmi şoptesc şi mie. Şi eu tot nu le cred. Eu tot zbor, sau vreau să zbor. Sau ambele, căci nu mai am nici o relevanţă pentru ele. Penaj infinit pentru un zbor curmat de moarte. Dacă ai avea o singura bătaie din aripi, ce rost ar avea? Ar fi a ta, măcar? Iartă-mă, căci nu mai vreau să zbor. Vreau să înţeleg de ce.