Frenetic. Flama se stinge. S-a stins? Nu ştiu, ori nu mă
întreb destul. Stai, cumva, din nou? Din nou mă alung în gând. Frenetic, calm
totodată. Clar ca neliniştea tumultului seren. Calm ca un cântec orb într-o
seară timidă. Viu ca acompaniamentul plimbării solitare. Doar gânduri. Doar eu.
Eu, fără ochi pentru alţii. Fără grijile tale, doar cu oglinzi nevrotice, parcă
sparte de cuiurile însângerate. Ce mi-ai făcut? N-ai fi putut să-mi faci nimic,
dacă nu mă oglindeai. Dacă nu eram eu! Îmi râd în spate. Cât de lipsit de
speranţă. De sens. Cât de atrofiată îmi e empatia. Entitate ghidată de numere,
flămândă de stabilitate. N-ai să găseşti acizi mai eficienţi decât în cupele de
platină. N-ai să omori mai mult decât pentru pace. Frenetic, mă regăsesc. Aici,
pe muntele meu. Cu el, cu noi, cu ceva ce mă înfioară. “Aşadar, ce vezi?”. Tot ce e al meu. Pe
tine, şi pe tine, chiar şi ce nu vedeam odinioară. De parcă ar fi trecut destul
cât să pierd. De parcă încă n-am urcat. Curajul de a nu mai fi curajos. Liber
să fii tu. Constrâns de nisip. Granule de disper. Lasă-mă, morală, doar lasă-mă
să fiu laş. Atâtea lecţii. Atâta amar de funii îngropate în mine. Voi ştiţi să
trageţi de ele. Voi le-aţi pus acolo. Nu credeam că se poate. Credeam ca ştiu.
Nu ştiam că în fapt nu-i nimic de ştiut. Nu cu ei. Mamutul nu se uită în spate.
Familia laminată te trage de suflet. Ah, când tot ce vroiam era pace. Când tot
ce voi vrea nu va fi nimic. Când, totuşi, va fi degeaba din nou? Cercuri.
Freneticele cercuri ne ucid iarăşi. Mă loveşte. Infinitul pupilelor îmi
refractă gândurile. Inima nu e a ta. Nimic nu e al tău. Vieţi deja avute cad în
greşeli deja regretate. Nici n-a contat vreodată. Nici măcar pentru mine. Am
uitat, din hăul cromaticii. Nimic fără
vid. Totul prin neputinţă. Asta era. Doar să nu mă uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu