Ganduri #4

Dar dacă exişti doar pentru alţii cine mai eşti pentru tine? Ce rost mai are să fii dacă nu eşti tu? Forme fară fond, culori pentru ochii altora, dezapreciere. Fals, fals, atât de fals că nu mai e conturul meu propriu, e un contur pentru alţii. Tragic. De ce nu mai mult? Mai puţin. Mai mult prin mai puţin, mai puţina dispersie. Pentru mine, pentru ca alţii să mă poată vedea. Oameni de sticla ce-şi “văd” de treaba lor. Nimeni nu mai vede nimic, doar praf în ochi şi speranţe pe moarte.  Bule de păreri, sfere de influenţe. Existenţe atât de apropiate dar atât de scindate. Da, şi eu vreau să sparg carcasa. Cine n-ar vrea să evadeze? Nu contează că mă avant în nimic, nu contează că-mi risc propria iluzie. Sau poate contează? N-aş vrea să conteze. Aş vrea să fiu lângă tine, în mintea ta. În mintea altuia. În mintea tuturora.  O ultimă sfidare în faţa colapsului absolut. Nu se poate. N-ai cum să fii invadat. E prea sigur. Dar e transparent. Povestea se desfăşoară simultan in bule transparente. Şi tu vrei să laşi povestea ta pentru povestea celorlalţi? Sacrificiu? Onoare? Curaj? Şi cine le mai vede?  Nimeni. Îţi laşi condica neatinsă. Îţi spargi idealurile în pereţi. Te revolţi împotriva nimănui prin feluri inutile. Disperare. Prea multă disperare. Gândurile nu mă mai asculta. Mi-e teamă de necunoscutul ăsta. Amplitudinea unui ocean de smoală. Inapoi la mine. Inapoi la siguranţă. La viaţă. La trăit. Rutine. Plimbări. Paşi. Respirat. Reflexe. Gânduri. Te văd. Portocaliu. Nu, albastru. Verde. Amestec de nuanţe. Amestec  de sine. Lecţii de viaţă. Ce învăţăm? De ce învăţăm? Învăţăm puţin pentru puţinul nostru. Sau mult pentru plenitudine. Pentru tot ce sunt. Pentru tot ce eşti. Pentru nimic. Nu, se reîntoarce frica. E prea multă lipsă de substanţă, aş putea să calc pe imaginea podelei. Aş putea să plutesc în vid. Vid? O fi moarte? Ce e după mine şi înaintea ta? Medium? Există? Ce rost are să-l cauţi? De ce nu stai în banca ta? Treci degeaba, te ridici degeaba. Au facut-o şi alţii, fii sigur. Dar nimeni ca tine, nimeni ca mine, nimeni nu-ţi contestă veridicitatea. Dar eşti singur. Nu contează cum te ridici, cum treci peste sau ce faci. Spargi limite doar ca să ajungi la altele mai mari. Prea greu. Cu părere de rău te anunţ că nu pot să merg cu tine acolo. E prea intuneric. Mi-e prea frică de atât non-sens. Dacă pierd? Ce pierd? “doar o viaţă de om” . Nu chiar. Pierd viaţa mea. Viaţa mea face viaţa ta să fie. Pentru mine. Fară mine nu e nimic de vazut, fară mine existenţa ta nu mai ţine de mine . Dar eu. Eu. Doar eu. Nu pot să trec de mine, sunt un biet om. Un egoist. Prea multe hibe. Prea multe pante primejdioase. Dacă mergem în cautare mi-e teamă că o să murim. Câtă lipsă poţi să înduri? Câte dezvaluiri îţi trebuie ca să renunţi la tot ce nu ai? Nu ai. Nimeni nu are. Atât de puţin şi de fragil. Nu vreau să te gândeşti că e şi altceva. Pentru că atunci, atunci eu nu mai am rost. Dar eu… Nu vreau să mor înabuşit de absolut. Povestea mea e încă a fi scrisă. Culori haotice, plimbări, zâmbete, surâsuri, plâns, curaj, dovezi, fapte, sens. Te provoc. Te provoc să ai sens.

Ganduri #3

Repetiţii. Mereu  şi mereu, sau nicodată la fel. Întretăieri atemporale cuprinse doar de mintea mea. De imaginaţie. Condus de frica mă cufund în regret imaginar. Dar dacă ..? Şi atunci n-o să mai existe ce e acum. Ca şi când acum există. Ca şi când a existat vreodată ceva stabil. Inutil. Constante si variabile. Variază doar percepţia. Doar ce aş fi putut pierde. Dacă m-aş fi gândit la altceva aş fi putut pierde tot ce insemna altceva. Îl tot pierd. Îl tot pierdem.  Contează? De ce ar conta? Copii ce se plâng in van. Nu pierzi ce n-ai avut vreodată. Nu pierzi nimic. Viitorul nu se risipeşte acum. Absurd că am ajuns să mă tem de ce aş putea pierde. Constante, durerea e constanta. Gândul e mereu aici. Balanţa emoţional clatină etern. Sau nu clatină. Doar îmi dă impresia că ceva s-ar fi schimbat. Balanţa ne minte. Ochii ne mint. Gândul ne minte. Tu nu te temi? N-ai vrea ceva pe care să te poţi baza? O constantă? Nu vrei constanta aia. Nimeni n-o vrea. Toţi o simt, toţi o ascund.  Totuşi, ai putea s-o împarţi ? Cumva s-o pui la comun. N-ar fi mai bine? N-ar fi mai rău? Dar, dar poate. Poate ar trebui.  N-am timp. N-am timp să-ţi explic. N-am timp să-mi explic mie. Mă grăbesc să irosesc tot ce am. Să irosesc tot timpul meu, ca apoi să plâng. Pentru ce? Pentru că mi-am irosit timpul. Aşa funcţionează. Toată lumea face asa. Toţi cei mai presus şi mai prejos. Unul nu încearcă sa-şi schimbe starea. Unul nu vrea să spună pas. De ce nu va ridicaţi in picioare? De ce toţi ne uităm necontenit în jos? Ce-i aşa de interesant la rutină? De ce nu traim? Va rog, te rog. Nimic. Vorbesc cu pereţii. Cu ceva, nu cu cineva„Fiule, uite asta vrei. Asta vei vrea. Ascultă, trebuie să ai.” O mare de capete plecate.  Un peisaj sumbru. Ameţitor. Asta e şi scopul. N-ai vrea sa infrunţi singur un aşa scenariu. Nu vreau să cad. Dar am nevoie de ajutor. Şi ajutor ma aşteaptă cu privirea aţintită spre podea. Cazi. Ai putea să nu cazi. Ai putea să nu pierzi posibilul.  Sau l-ai pierdut deja. Lupta e uitată. N-ai pierdut nimic. N-a fost nici o luptă. N-ai incercat nici măcar sa gândeşti. Bine ai venit înapoi.

Ganduri #2

Mă uit în sus, spre cer. Nimic. Ştiam nori, ştiam forme. Ştiam vise haotice, aşternute parcă nu pentru ochii mei acolo. Nu mai sunt. Norii sau visele? Nu ştiu. Mai sunt ale mele? Poate n-au fost niciodata. Aţât de nesigur pe pământul pe care calc, încerc să privesc în sus. Vreau goliciunea independenţei mele sau abundenţa poveştilor spuse? Vreau povestea mea. Am povestea mea. E la fel, dar e diferită. E diferită pentru că altfel n-aş putea face diferenţa. Poate e chiar acelaşi lucru. Sunt tot eu, e mereu altcineva. Tu. Cine? Toţi tu. Toţi tu care pot fi, care au fost şi vor fi. Tu ştii că e la fel, dar mă priveşti cu ochii altcuiva. Faci altceva. îmi e frica să trec mai departe de masca ta. Pentru că acolo, peste tu, sunt tot eu. Şi mă întorc la cer. Absolut gol. Norii nu sunt vise, sunt diferenţe. Mi-e frică  de cercuri. Mi-e frică de şarpele ce-şi mănâncă propria coadă. E mereu altfel. Chiar dacă sunt doar eu. Nu e acelaşi eu. Nu-i aşa? Sunt cu privirea inapoi spre pământ. Spre zăpadă, spre gheaţă, spre rece. în fond, de ce să vreau? Pentru cine? Mă uit în oglindă si vad ce-i în spatele meu. Existenţa mea depinde de altcineva. Trebuie să mă tragă cineva de mânecă pentru ca eu să am o mânecă. Poate totuşi, ar trebui să ne uităm în sus. Gândul că e ceva pentru care să te uiti. Ceva de căutat. Ceva de găsit, ori regăsit. Ma regăsesc în tot ce urmează să fac, şi văd tot ce urmează sa fac sus. Ce anume? Să fiu. Altfel. în altă parte. Tot cu tine, cu mine, singur. Doar că fără timp de gândire. Într-o grabă eternă, sterilă de idei. Mă gândesc iar la tine. Emoţii. Îmi pun piedică, atunci când credeam că mi-am înţeles mintea. Cad din poză în poză, din cadru în cadru, din film în film. Unde se confundă în când, când şi cum am ajuns eu să fiu nicăieri? Ce gândeam? Cer. De data asta cu forme dezordonate. Dar ştiu deja peisajul. L-am ştiut. E o ştampila presată pe retina mea. De asta mă uit la cer. Acolo e mintea mea, si in mintea mea e totul. Cer sau pamant, totul sau ce?

Ganduri #1

Formal sau informal în format digital ori dat din gând în gând. Ori vorbă în vorbă? Ce e, până la urma? Vorbă sau gând? E vorba dacă o spui, dar trebuie să o gandeşti ca să o spui, iar dacă vorba nu-şi mai are rost în format digital rămâne gând. În mod informal si incoerent îmi înşir gândurile asupra ta, cititorule. Vreau sa-ţi vorbesc de bine, dar în fond nu-ţi vorbesc deloc. Probabil eşti deja cu gândul în altă parte, la alt loc şi alt timp, în viaţa ta sau în viaţa altuia. Haotic plasate în memoria ta imaginile se înşira. Dar nu atentez la haosul minţii tale. Dimpotriva. Îţi cer să-l laşi, să o laşi, să îi laşi pe toţi şi să te laşi pe tine însuţi în jocul pe care încerc să-l joc. Hai, să visam. Aş vrea câteodata să pot trece de substanţa, să mă ataşez de vid, să pot pluti calm peste tot ce văd. Este poate pueril să mai visez la zbor, însa tot atunci, în paşi greoi de oboseala înca sper că ce cred eu că ar fi o durere de spate sunt, în fapt, o pereche de aripi. Aş vrea să plec, deşi nu vreau asta. Nu mai vreau să plec. A devenit foarte bine aici. Uitasem cât de bine poate fi, cât de simplă si aranjată poate fi dezordinea vieţii. N-am experienţă, sunt "doar un" sau "doar o" pentru alţii. Nu şi pentru mine. Pentru mine sunt ceva. Gândesc, cuget, iau măsuri. Fac, desfac, aduc sau iau. Aşa-i că sunt real? Din păcate tu nu eşti. Sună a fi o ofensă, dar e doar un gând. Gândul că nimic nu trece de conştiinţa mea. De ce ai fi tu ceva real, dacă nu te afli în constiinta mea? Ce mi-ai făcut e real, sigur, dar ce-mi spui tu că eşti e pură ficţiune. Poate şi realitatea e o ficţiune. Reciproca ofensei mele e că şi eu, la rândul meu sunt nimic pentru tine. Sună trist, şi gândul ce m-a dus aici se stinge învăluit de un vuiet sinistru. Nimic peste tot. Nimic ca tot, şi deci tot ca nimic. Nu-i nimic, e bine. Cad dintr-un vis în altul, dar aici e mult mai multa viaţa. Sunt eu, sunt cei ce vreau să fie cu mine. De ce aş mai putea să mă simt rău? N-o fac. Sunt mulţumit. Dar timpul trece, şi cu fiecare zi bună volatilitatea fericirii mele creşte. De ce? N-a fost aşa. Niciodata n-a fost bine mult timp. Sună feeric. De ce n-ar fi acum o excepţie? Ar putea fi, ar trebui să fie, dar vezi tu, nimicul de care gândeam înainte e omniprezent. Parte din totul de poveste e nimic. De fapt, toată povestea e nimic. Dar e ceva. Ceva din nimic. Divin. O doza de dopamina ce nu dispare. Absolut fantastic, şi totuşi am fost învăţat să nu vreau asta. Vreau dulce-amar, sunt dulce-amar, nu mi s-a spus niciodată ca poate fi dulce. Ca aş putea eu să fiu dulce. Să-mi pun ochelari zaharaţi pe faţă şi să croiesc basme. Nu se poate, ni se spune. Nu se poate, îţi spun cum mi s-a spus şi mie. Nu. Se poate. Nu e optimism, e logică. Totul e nimic. Dar din nimic vine totul. Cum din nimic poţi face ceva din ceva poţi scoate orice. Orice vrei tu. Oricine, oricând, oriunde. Vise.