Ganduri #4

Dar dacă exişti doar pentru alţii cine mai eşti pentru tine? Ce rost mai are să fii dacă nu eşti tu? Forme fară fond, culori pentru ochii altora, dezapreciere. Fals, fals, atât de fals că nu mai e conturul meu propriu, e un contur pentru alţii. Tragic. De ce nu mai mult? Mai puţin. Mai mult prin mai puţin, mai puţina dispersie. Pentru mine, pentru ca alţii să mă poată vedea. Oameni de sticla ce-şi “văd” de treaba lor. Nimeni nu mai vede nimic, doar praf în ochi şi speranţe pe moarte.  Bule de păreri, sfere de influenţe. Existenţe atât de apropiate dar atât de scindate. Da, şi eu vreau să sparg carcasa. Cine n-ar vrea să evadeze? Nu contează că mă avant în nimic, nu contează că-mi risc propria iluzie. Sau poate contează? N-aş vrea să conteze. Aş vrea să fiu lângă tine, în mintea ta. În mintea altuia. În mintea tuturora.  O ultimă sfidare în faţa colapsului absolut. Nu se poate. N-ai cum să fii invadat. E prea sigur. Dar e transparent. Povestea se desfăşoară simultan in bule transparente. Şi tu vrei să laşi povestea ta pentru povestea celorlalţi? Sacrificiu? Onoare? Curaj? Şi cine le mai vede?  Nimeni. Îţi laşi condica neatinsă. Îţi spargi idealurile în pereţi. Te revolţi împotriva nimănui prin feluri inutile. Disperare. Prea multă disperare. Gândurile nu mă mai asculta. Mi-e teamă de necunoscutul ăsta. Amplitudinea unui ocean de smoală. Inapoi la mine. Inapoi la siguranţă. La viaţă. La trăit. Rutine. Plimbări. Paşi. Respirat. Reflexe. Gânduri. Te văd. Portocaliu. Nu, albastru. Verde. Amestec de nuanţe. Amestec  de sine. Lecţii de viaţă. Ce învăţăm? De ce învăţăm? Învăţăm puţin pentru puţinul nostru. Sau mult pentru plenitudine. Pentru tot ce sunt. Pentru tot ce eşti. Pentru nimic. Nu, se reîntoarce frica. E prea multă lipsă de substanţă, aş putea să calc pe imaginea podelei. Aş putea să plutesc în vid. Vid? O fi moarte? Ce e după mine şi înaintea ta? Medium? Există? Ce rost are să-l cauţi? De ce nu stai în banca ta? Treci degeaba, te ridici degeaba. Au facut-o şi alţii, fii sigur. Dar nimeni ca tine, nimeni ca mine, nimeni nu-ţi contestă veridicitatea. Dar eşti singur. Nu contează cum te ridici, cum treci peste sau ce faci. Spargi limite doar ca să ajungi la altele mai mari. Prea greu. Cu părere de rău te anunţ că nu pot să merg cu tine acolo. E prea intuneric. Mi-e prea frică de atât non-sens. Dacă pierd? Ce pierd? “doar o viaţă de om” . Nu chiar. Pierd viaţa mea. Viaţa mea face viaţa ta să fie. Pentru mine. Fară mine nu e nimic de vazut, fară mine existenţa ta nu mai ţine de mine . Dar eu. Eu. Doar eu. Nu pot să trec de mine, sunt un biet om. Un egoist. Prea multe hibe. Prea multe pante primejdioase. Dacă mergem în cautare mi-e teamă că o să murim. Câtă lipsă poţi să înduri? Câte dezvaluiri îţi trebuie ca să renunţi la tot ce nu ai? Nu ai. Nimeni nu are. Atât de puţin şi de fragil. Nu vreau să te gândeşti că e şi altceva. Pentru că atunci, atunci eu nu mai am rost. Dar eu… Nu vreau să mor înabuşit de absolut. Povestea mea e încă a fi scrisă. Culori haotice, plimbări, zâmbete, surâsuri, plâns, curaj, dovezi, fapte, sens. Te provoc. Te provoc să ai sens.