Ganduri #2

Mă uit în sus, spre cer. Nimic. Ştiam nori, ştiam forme. Ştiam vise haotice, aşternute parcă nu pentru ochii mei acolo. Nu mai sunt. Norii sau visele? Nu ştiu. Mai sunt ale mele? Poate n-au fost niciodata. Aţât de nesigur pe pământul pe care calc, încerc să privesc în sus. Vreau goliciunea independenţei mele sau abundenţa poveştilor spuse? Vreau povestea mea. Am povestea mea. E la fel, dar e diferită. E diferită pentru că altfel n-aş putea face diferenţa. Poate e chiar acelaşi lucru. Sunt tot eu, e mereu altcineva. Tu. Cine? Toţi tu. Toţi tu care pot fi, care au fost şi vor fi. Tu ştii că e la fel, dar mă priveşti cu ochii altcuiva. Faci altceva. îmi e frica să trec mai departe de masca ta. Pentru că acolo, peste tu, sunt tot eu. Şi mă întorc la cer. Absolut gol. Norii nu sunt vise, sunt diferenţe. Mi-e frică  de cercuri. Mi-e frică de şarpele ce-şi mănâncă propria coadă. E mereu altfel. Chiar dacă sunt doar eu. Nu e acelaşi eu. Nu-i aşa? Sunt cu privirea inapoi spre pământ. Spre zăpadă, spre gheaţă, spre rece. în fond, de ce să vreau? Pentru cine? Mă uit în oglindă si vad ce-i în spatele meu. Existenţa mea depinde de altcineva. Trebuie să mă tragă cineva de mânecă pentru ca eu să am o mânecă. Poate totuşi, ar trebui să ne uităm în sus. Gândul că e ceva pentru care să te uiti. Ceva de căutat. Ceva de găsit, ori regăsit. Ma regăsesc în tot ce urmează să fac, şi văd tot ce urmează sa fac sus. Ce anume? Să fiu. Altfel. în altă parte. Tot cu tine, cu mine, singur. Doar că fără timp de gândire. Într-o grabă eternă, sterilă de idei. Mă gândesc iar la tine. Emoţii. Îmi pun piedică, atunci când credeam că mi-am înţeles mintea. Cad din poză în poză, din cadru în cadru, din film în film. Unde se confundă în când, când şi cum am ajuns eu să fiu nicăieri? Ce gândeam? Cer. De data asta cu forme dezordonate. Dar ştiu deja peisajul. L-am ştiut. E o ştampila presată pe retina mea. De asta mă uit la cer. Acolo e mintea mea, si in mintea mea e totul. Cer sau pamant, totul sau ce?