Începe cu pauza de prânz. Încheie când se termină. Mai uşor,
la îndemână. Aşa se merge pe pământ. Aşa se înoată. Aşa se respiră. Aşa se
crede. Corect? Parcă ustură, cel puţin la suflet. Cel puţin la intelect. Cât de
uşor să procedezi ineficient. Nu mă crezi? Tu, tu, care stai acolo. Stai. Nu
faci. Te atac, te atac, măcar în ripostă se depui efort. Doare să-ţi vezi
neputinţa în ochii mei? Ştiu, e la fel şi aici. Dacă n-am fi atât de reciproc inexistenţi,
aş spune că suntem la fel. Dar nu contează cum suntem, nu? Nu cum sunt, pentru
tine. Invers e discutabil. Poate nu? Sunt în conflict, vid de răspunsuri şi
saturat cu săturări. Câtă relaxare. Fără precedent, pentru memoria mea
umilitoare. Dulcele se uită. Amarul se ţine în cutii. Uite cât amar, uite cât
amar ţi-am păstrat! Ăsta e de atunci, ăsta e de la el, ăsta de la ea, de la
strămoşi, am păstrat ceva şi pentru fii! Să te prefaci că nu există, aşa e
moda. Până când nu mai e vorba de modă. Până se sapă tot nisipul. Şi când
ajungi la suflet? Vai şi amar de tine. De noi. Toţi, lipsiţi de dramă sau
sentiment. Toţi, cu baze clătinânde şi acoperişuri hilare. Ha, ce amuzante ne
sunt decorurile. Dureros, din nou. Numere, să crească doar pentru noi. E mai
uşor să nu conteze. Dar e firesc. Şi inuman, altfel n-ar mai fi atât de uşor de
ignorat. Ticuri domole te trezesc în mintea mea. Ai dreptate, amuzant ar fi să
tacă puţin ticăitoarele. Puţin implicit indefinit, ţi-aş spune. L-aş defini
însă, cumva ca pe o dreaptă. Ori o
semi-dreaptă, cu un capăt în mâna mea. Şi mi-aş tot înconjura braţul cu aţă,
până n-aş mai simţi nimic. Fără griji, mai am cel puţin 3 membre de amorţit.
Podeau indefinită se îndoaie uşor, fiind parte din drum. De ce să te înfăşori,
când poţi să mergi? Să te plimbi? Cad paşii. Şi cad, şi cad, şi sunt atât de
dulci. “Vezi tu” îmi zice, “N-ai habar că paşii ăştia nu duc nicăieri?”. Are
dreptate, dar ce nu ştie se pierde încet, ba chiar repede. De fapt, de fapt, am
uitat de ce e vorba. Aha. După o pauză.
E vorba de aţă, şi cum tragem ambii de ea. Cum se îndoaie şi se unduieşte, după
mine şi tine. Nu-i vorba de tras de timp. Doar conştienţa ce rămâne. Sau ar
rămâne, dacă n-ar conta confortul. Cercuri, cercuri, orbite eliptice ne duc
înapoi. Confort către confort, dacă n-ar fi aşa confortabil în atingeri de ce
ar mai fi? Deci? Poate niciuna. Poate ambele, totodată. Doar hai, să mergem. După aţa roşie, după
fundalul alb. N-ar trebui să ducă nicăieri, asta era. Iţi imaginezi ce ne făcea
un segment? Panica tânăr instaurată se propteşte încet. Un supravieţuitor grav
afectat se ridică din ultimele bule doar ca să înfrunte, din nou, furtuna. Un
segment? Brutal. Nonsensic. Sfâşietor. Nu se poate, nu se poate. Hăul mă
cuprinde. Mii de ţipete simultane, agonie şi dureri. Te rog, nu. Pleacă.
Pleacă. Şi a plecat. Sub controlul meu.
Mi-a dat voie să o ţin sub control. Şi acum doar mergem. Bizar că nu sunt singur. Te simt. Segmentat
doar de timp. Ar fi timpul să zbor. Asta îmi spun. Asta aud. Zboară, cum
vroiai. “Să zbori, adică aşa, ca o pasăre?” Da, şi nu. Dar da. Fără nu,
gândindu-mă ulterior. Uluitor de
acaparant, daca-i putea să zbori “ca o pasăre”. Complet, natural, lipsit de
orice altceva. Câteodată se uită. Deseori amorţesc destul cât să uit. Măcar tu
să nu uiţi. Măcar să-mi pese destul cât să-mi amintesc. Iar dacă şi tu vei fi
uitat, zborul o să moară. Ucis de bipezi, cu aspiraţiile lor interstelare. Ucis
de micii intreprinzători, antreprenori, muncitori, cercetători şi mulţi alţii.
Ucis în faţa feţelor lor rotunde şi fragede. În faţa ochilor atât de mari,
înlăcrimaţi pentru crimele ce li se afişează. Ucidem vise. Vise ce-au mai
murit, ce revin, şi vor reveni doar ca să moară din nou. Paşii nu duc nicăieri,
visele nu duc nicăieri. Şi dacă tot nu sunt de folos, măcar se ne revărsăm mânia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu