Ganduri #21

Diferit, însă aceeaşi şaradă banală. Îţi explic, îmi repet fără nici un scop. Fără nici o noimă, într-o absurditate acceptată. De noi, voi, ei. Toate ce se încadrează. Fără nici un scop, nu? Poezii, doar poezii inspirate pentru rebeliuni infantile. Da, câştigi libertatea neştiinţei. Cui îi mai pasă ce pierzi? M-aş fi asumat. Cât de inutil ar fi fost. Tot o fac. Pas cu pas, vis după vis. Dorinţe prin incapacitare, oferit îmi este totul doar să nu mi te asum. Scumpa contesă îmi duce dorul. Străluceşte mârşav pe după perdele hidrogenoase. S-ar fi crezut despre ea că poartă aţe. Că se subjugă. Nu mi s-ar părea, nu când ma încântă aşa secretos. Dar ia-ţi cârpele regale şi învie-mi scena. Apoi întoarce-te. Repetă-mi două duzine şi o să te evaporezi. Doar pentru mine. Ce frumos ne lăsăm păcăliţi. Ştiind, altfel farmecul va fi fost pueril. Maturitatea îşi rezervă loc elegant în lista priorităţilor. Copii corupţi, căutăm să pierdem. Mă satur. Pic cu pic. Vedem toţi, totuşi, că se poate. Atunci se schimbă. Un mic hău ne zguduie transportul comun şi realitatea devine tot mai suportabilă. Până n-o mai suporţi. Şi ne întoarcem la drum. Din nisip şi beţe până la simulări certificate, cunoaşterea ne lasă fără habar. Sau poate cu. Latitudinea personală tuşeşte băgăcios, dar natural. Şi are dreptate. Cum să ne impunem fără aviz? Te las, mă lasă să te las. El înlănţuit în amabilităţi şi tehnici. Te lasă să fii, ori aşa cred la momentul oportun. Cât de groaznic să fie oare?  Greşiţi stăpâni, întregi metropole doborâte pentru indivizi. Nimic ascuns, nimic neştiut. Doar lucruri supuse subiectivităţii contradictorii. Faci ce vrei acum. Dar pentru mâine? Dar, mai elocvent, pentru ieri? Ce rost mai are dacă nu se leagă? Dacă nu te mai ancorezi tu de ele, pentru cine pluteşti? Ai vrea să zbori de dragul zborului, John? Ai fi, unanim decis, nebun. Alţii nici nu te acuză. Doar presară dispreţ, indiferenţă, ignoranţă, şi aşa de convingi. Zboară singur şi nu-ţi vei avea nici un port. Doar derivă. Adio. Ţie, mai ales. Pentru restul, irrelevant. Graţioase formaţiuni eficiente îşi asumă sfârşitul. Particule de înălbitor, fădit împletite cu apă. Vise, drumuri, acţiuni, amintiri, paşi, zâmbete, lacrimi, furie şi din nou zâmbet. Vieţi doar pentru cei ce nu le mai au sub control. Evenimente insignifiante, cam ca un stindard doborât. Non-sensic. Nici măcar îndureraţi de peisaje relativ inumane. Trecute de mult în condică, dacă nu eşti present la chemare înfrunţi buclele. Cartonaşe uşor sscrijelite se sugrumă ordonat. Se văd elevii, profesorii şi toţi cei prezenţi la crimă. La împăiere. Acum e un tot, într-un stagiu fără de timp. Poate nici nu îşi mai are rost dreptatea, poate cei ce vor câştigă. Înapoi într-o mare. Nu. Piscină de absurd. Înjositor de fragmentat, adevărul se înroşeşte. Aţe îmbătrânite. Cartoane personalizate. Ce amuzant se înşiră, ca  şi când ar putea să spargă alte bule. Inutile până la refuz, atât de reale în scumpa noastră iluzie. Dar atâtea culori nu mint. Pur şi simplu n-au curajul. Poate păşesc prea curajos, poate cei temători de promenade pierd. Cert e hăul. Altceva, doar în poveşti. Poveşti frumoase, făurite pentru ei şi ele. Pentru alţii, toţi inhabitanţii. Cei ce-i vreau, cei ce ne vor. Îşi au loc în gânduri, în ficţiuni, în cea mai veridică piesă pe care o voi simţi.  Pe care încă o simt, încă prea ameţitor. Prea plin de tot şi viu în materie. Plutitul pare nonsensic de pe mal. Aripile pentru excluşi. Dar e cald în braţele minciunii extroverte. În braţele sistemelor, congregaţiilor, cercurilor şi, bineînţeles, ale tale. Aici mă întorc. Intangibil, real, fără sfârşit. Simple tangenţe cu realitatea. Nimic mai mult, cu siguranţă nimic mai puţin. Un peisaj nescris, necitit, lipsit de acrilice ori versuri. Doar visele unui individ. Doar tot ce aş vrea. Întradevăr, altele îşi pierd din simţuri. Scumpa domnişoară orbitează şi acum, dar n-are nici un farmec. Doar veşmânte negricioase. În schimb, dorul mă face să visez. Vivide trăiri, poate mai vivide ca altădată.  Ori doar rememorări apropiate în acurateţe. Nori, nuanţe drăgălaşe, paşi solitari. Piese de puzzle-uri, parcă păşesc tip-til unele către altele. Un aer mai puţin asfixiat de vârteuri, dar aşa dornic de ele. Nu mă mai pot opri acum. Vă am în plasmă. În plămâni, mai ales în sinapse. Ori altundeva, printr-un vis.