Ganduri #19

Deschide uşa. De zeci de ori, scoate acelaşi sunet. Din unghiuri filmate echidistant, aceeaşi intrare indiferentă. El, tot el, intră. El, acelaşi, stă şi se aşteaptă. Paltonul, în cuier. Masca, în fărâme. Totuşi, în acelaşi loc. Nas prelung, de mii de ori repetat prin glume. Se vede. Străpunge încet hazul, şi se lasă doborât. Seninul inundă crăpăturile pereţilor imaginaţi. Stele şi nori împufăriţi, totodată. Ce vietate surprinzătoare, cu model interstelar. Îşi scuipă durerea, iar încet încet mi se alătură. O şopârlă, şi nimic mai puţin. Şi-a acoperit buzele, cât să-mi şoptească ascuns. Şi-a îndreptat capul, Să încerce a-mi fura privirea. “Frumoase scamatorii”, ironizează nou-venitul.  Mă îneacă în fumul lor. Ambii. Toţi. Doar el. Eu. Fără fum. Fără ambiţii. În salonul fără fumători, se alungă ceaţa. Da, jocuri. Da, minciuni. Nu, crezi în scopul aparent. Nu, nu crezi. Cercetările nu dau greş. Teoriile nu mor.  Cu ceaşca strânsă la piept, încearcă să mă liniştească. Pentru tine, doar atât. Aşa este, întradevăr. Dar vaporii circulă atât de repede.  Direcţie, obstacol, întoarcere. Eu?  Calm, dar lipsit de tact. Cine eu? Reptila se descompune în constelaţii. Constelaţiile pălesc, lasă loc cerului. Cerul rămâne. Eu, doar trec. Câteodată schiţez. Ambii privesc, ambii rezonează. Câteodată scriu. Mereu le simt. Sau nu. Când se mai poate şti? Dacă, de fapt, n-au fost? Dacă sunt trecute? Ce verde e iarba din cuşcă, nu? Cuşti peste cuşti, diagrame spaţiale infinite. O linie, un segment, o secţiune. Tot ce n-ai vrea să fie, tot ce a fost. Totul. N-am fost atent. S-a strecurat în spatele meu. Doar un suflu rece. „De ce?”. O clipă de cer limpede. O clipă de nori. Unul e roz, unul s-ar vedea scară. Unul e o inimă sfărâmată, altul abia de ce se formează. Aurore imaginare, îmi suprapun simţurile. Strigă către mine, toate. Cad. Nu se mai simte nimic. E destul acum. Tunelul e deja departe, acolo sus. Libertate nebună. Griji, temeri, planuri, încercări. Doar cuvinte. Siluete umbroase rânjesc în delir. Şi eu le aprob. Aş vrea să mai cuprind totul, câteodată. Başii bat politicos. Bastioanele lasă garda jos. Fraţi şi surori de nepăsare, se scaldă în paleta vibrantă de nuanţe. Cădem, acum. Fără nevoi.  Cuştile se sparg. Vidul se umple, dar memoriile se râncezesc. E un tot acum. O masă ce s-ar fi vrut eterogenă. Un fel de minciună. Ce fragil. Ce imens. Perspectivele se orbesc reciproc, lanternele se strică. Fără ochi, unde ar mai fi mintea să-i mintă? Şi al tău ce mai e? Întreabă tot el, în persistentul scaun. Zâmbim, ambii. „Nimic”.