Deci nu contează. Şi ce dacă? Sărim peste introducere.
Direct în sticluţa aia de curcubeu distilat. Îl vântur încet, îl privesc atent.
Atât de frumos. Nu-mi imaginez ţinându-te acolo. Eşti oriunde. Mai curând mă
revăd eu acolo. Într-o strâmtă încăpere din sticlă. Şi ne văd. La ramificaţii
obscure de străzi. În camere pustnice, scăldate sfios în lumină râncedă. Îmi amintesc
acum de unde am pornit. De la când, nu de la ce. Dar nu mai sunt eu. Nu acelaşi. N-am păstrat
nici o mostră. Mi-ar fi fost imposibil. Absorbit de totalitatea ta, aş fi încercat
lucruri absurde. Să te înghesui în vreo hală, în mintea mea. Să te vărs într-un
crater, ori să umflu dirijabile cu suflarea ta. Dimensiunile gândirii tale mă
copleşesc. Fantomă, doar o fantomă. Îmi simte chemarea. Mută priviri şi
gânduri. Atât mi-am permis să ţin. Frumoase drumuri se formează în îndrumarea
ei. Din coincidenţă, toate crenguţele stradale corespund unei chemări. Peste
tot, noi. Şi doar ştii că eşti departe, altfel n-am mai fi folosit fantasme.
Magie? Poate. Înapoi în sticluţă. Te studiez, material bizar ce te faci a fi.
Văd cum mă înfăşori la frică, cum mă înţepi la încăpăţânare şi mă îndulceşti la
zâmbete. Dar ceva s-a solidificat în soluţia spiritului tău. Un cristal
rezilient, de nuanţe verzui. Cu aromă
stridentă de conflict. Familiar, cum consideră şi bulversatul cercetător.
Braţul imaginat zguduie gentil fiola sufletului în cauză. Da, e tot acolo.
Indiferent de circumstanţe, bijuteria pluteşte în norul nuanţat. Şi pe timp de noapte. Şi când acompaniamentul
lanternelor echidistante e doar sonata florei. Şi când somnul n-are loc de
tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu