Ganduri #33

Despre cum iluzia unui arbore protectiv îmi dă târcoale. Despre cum aş vrea să mă sufoc, şi nu în gri-uri nonşalante. Odihna arborelui acum sosit mă ajută să-mi reculeg fricile din bagaj, ca să le impart cu un vechi prieten. “Ce tot cauţi?”. Caut să mă liniştesc, doar pentru clipele cât nu-mi găsesc temerile. Ce să vezi! Nici nu le mai găsesc. Cumva mi le-ai ascuns? Jocuri mişeleşti pe care le-ar juca doar un vechi prieten, înecat în dor. Dacă ne-ar întelege, spune el, n-ar şti ce să facă în privinţa lor. Mai bine le adorm eu cu mine. Mai bine, întradevăr. Cine eşti? Ecoul rece îmi aminteşte cine. Dacă nu-l vedeţi erou, înseamnă ca nu ştiţi nimic de el. Dacă simţirile vă oferă mai puţin decât respect pentru sacrificiul său, sunteţi scufundaţi în dezastru. El ştie că îl cunosc mai mult zeu decât om, mai mult radianţă decât fiinţă. Şi totuşi de ce-i tot lovesc mâna, când se întinde către rucsac? “Am văzut ca ai şi tu unul”. Asta e tot ce ştiu. Ar fi corect să am şi eu unul, plin ca al lui. Sau ar fi trebuit sa învăţăm altceva de la ei? Egoismul îmi îndoaie privirea către arbore. Îmi distrage atenţia, până-mi taie şi soarele, şi veşmântul. Sapă adânc dintr-o biată lovitură. Ce uşor se varsă în suflet. Conflictul porneşte mai adânc, cântă introspecţia. Războaie purtate pe nisip virgin, când floarea dorea să fie fruct, doar ca să moară sfâşiată pentru florile ei. Poate rostul s-a pierdut de mult, dar firicele de nisip nu-mi dau drumul. Îmi pare rau, tată. Uneori aş vrea să-mi porţi ghiozdanul ca să nu port nimic, alteori să le port eu pe toate. Să-mi curăţ bocancii de nisip şi să pot să le ascund pe toate. Dacă, măcar, asta ar trebui să facem. Deşi nu sunt convins. Deşi mă înrădăcinez aici, sub crengile libertăţii. Deşi zbor în incert şi cânt în vid. Atunci se opri din a mă privi, şi-mi dădu drumul. Taierea din suflet aluneca deoparte. Mă privi din nou, urât căci nu mă mai privesc. Îndrăzni un pas către margine. “Singur până la sfârşit”. Toţi suntem o parte din acelaşi singur, îi răspund brav, cu adevăratul erou lângă mine. Şi ura sa îl reflectă în mine. Şi ura mea se simte bine-venită. Dar nu mai am nevoie. Un gri sumbru îl ia de lângă mine şi îl plasează departe. De ce? Aşa ar trebui să apară culori, deşi le simt din ce în ce mai diluate. Aşa ar trebui, îmi şoptesc şi mie. Şi eu tot nu le cred. Eu tot zbor, sau vreau să zbor. Sau ambele, căci nu mai am nici o relevanţă pentru ele. Penaj infinit pentru un zbor curmat de moarte. Dacă ai avea o singura bătaie din aripi, ce rost ar avea? Ar fi a ta, măcar? Iartă-mă, căci nu mai vreau să zbor. Vreau să înţeleg de ce.  

Ganduri #32

Cele mai simple gânduri se amestecă în cele mai complicate simţiri. Toate s-ar fi făcut acelaşi lucru dacă ar fi putut. Disimularea încălzeşte camera, alături de o lumină blândă a dorinţei. Urme de coarne cad pe bătrânii pereţi lipicioşi, pornindu-şi semn de întrebare. Oare să fie atât de inutil, se chestionează pe neauzite. Cele mai simple simţiri cerşesc viaţa, pentru a nu se pierde în cele mai complicate gândiri. Doar dacă ar putea. Îmi pare rău pentru cei ce n-au putut să treacă peste. N-aş fi vrut să vă blocaţi, sau să vă văd acolo. Să vă fi adus cu mine? Unii. Prea dureros, încă. Reflexii moarte îmi zâmbesc deseori, informându-ma asupra vieţii. Par a fi având dreptate, dacă bine mă inşel. Simţirile se întâlnesc undeva la mijloc cu gândurile. Într-o cântare de prezent, un fruct de iubire, o bulă surâzândă. Vreau să traiesc. Aici, dar aici cu tine. Cerşetori de stele.

Ganduri #31

Când o uşă se închide, o alta se deschide. Sigur, de ce nu? Doar au balamale, poate nici nu scârţie când se închid. Dar minţile n-au. Când o minte se inchide nu se deschide o alta. Când o persoană s-a închis, nu se deschide o alta. “Nu poţi să spui aşa ceva”. Da, n-ar fi corect să nu fie corect, nu? Cine, totuşi, a promis vreodată că ar trebui să fie corect? Cine mai ştie.  Probabil primul s-ar fi găsit incorect. Corect ar fi fost să nu se fi plans, ori poate corect nici nu e o noţiune. Refuz să mă cred. Te rog, aşează-te. Avem de discutat. De ce am putea să ne facem asta? De parcă originea eterogenă şi scindarea corporală n-ar fi destul. Nu, mai avem nevoie de margini. De distanţe, parcă ne-ar mai trebui autostrăzi între noi. Şi aşa exportul a murit. Totul e în ştiri, pe internet. Auzisem că undeva, cândva, toţi oamenii au fost la cumpărături. Siliţi, nu ştiu. Probabil, dacă ar fi să mă întrebi. Şi fiecare şi-a ales ce vroia. Sau ce a primit. Şi de atunci se aranjează mult mai frumos. În pătrate mai mari sau mai strâmte. Le detest. Minţile nu sunt uşi. Minţile sunt pahare de apă, toate spălate în ocean.

Ganduri #30

Scăpări de străluciri, pentru ce atâta muncă? E doar un mecanism. O ţeavă, un trăgaci. N-ai vrea să lucească. Să te recunoască cineva după reflexii. Absurd. Ai atâta treabă, atât pericol. Un pion fără disciplină. Fără echilibru. Fără voinţă. Eşti mort, de-a dreptul mort. Poţi să lustruieşti in continuare.  Rău n-ai decât să-ţi faci. Atâtea opţiuni, toate puse pe un mecanism aşa umil.  Sfios, evident. Dar vai, cum ţipă. Cum urlă cu dispreţ, atâta dispreţ cât vrei. Doreşti disciplinare? Şi eu. Şi echilibru. Şi voinţă. Însă mă tem că nu se potrivesc. Cumva nu se învârt roţile zimţate. Iau trenul din staţie, mă aşez comod. O distragere, o urmă de privire neaşteptată, şi cobor în acelaşi loc. O privire disciplinată n-ar dezamăgi. Una echilibrată ar socoti demersuri prea dorite. A mea derivă. Ar trebui să-mi fac griji? Tu crezi că ajută tot luciul ăla? Da, desigur,  atrage ochiul. Şi mintea, uneori. Dar dacă nu e ce trebuie? Poate ar trebui să facem căşti, nu arme. Sau cutii? Scări, nu ştiu. Altceva. Cătuşe, poate. Şi doar lacăte. Să rămânem fără chei, ar fi culmea. Să stăm legaţi, ca o familie mult prea mare.  Ah, ce n-aş da să pot alege. Un drept radical n-ar fi de folos, dar dacă aş putea fi lumină. Şi dacă aş putea, totodată, să nu fiu.  Ce decizii. N-am mai fi legaţi, nici măcar unul.  Aş putea fi tu, sau aş putea să stau departe.  Tot n-am să te înţeleg. Poate când se mai echilibrează lucrurile.

Ganduri #29

Am aflat cum arăţi. Cam ca mine, doar că, ştii tu, altfel. Mult mai, mult…. mult…. mai. Călduros, ori poate doar aşa cred eu. Vizitele sunt bizarre, pentru ca nu stai decât într-un loc. Dar merge. Eşti destul de aproape. La o aruncare de mine. Cu fiecare ţipăt, sau lacrimi. Îmi pare rău că mă vezi doar aşa. Ţi-aş fi zâmbit mai des. O fac chiar acum. Am dubii. Nu vreau să ştie nimeni. Sau toată lumea. Indiferent, nu? Adică, ştii mai bine decât mine. Sunt sigur că amândoi ştiaţi. Voi, zei. Noi, doar pui. Boboci, Atât atât de firavi. Eu poate prea firav. Dar te am. Cumva. Nu cred. Eu, nu. Sunt convins de nimic. Dar aş vrea şi aş fi vrut. Foarte mult. Cât aş vrea să mă poţi citi. Ar însemna o lume. Una întreagă, de la un capăt la altul. Să ştiu ce crezi, sau ce nu crezi în fel şi chip. Chip cam ca al meu. Dar nu chiar. Ceva călătorie tot a fost. Şi m-a trecut prin absolut nimic. Sunt tot aici. Vene mai proeminente. Degete mai lungi şi un car de defecte. Nu ştiu ce-am învăţat. Cred, doar, că mai sunt lucruri de aflat. Aici, nu altundeva. Aici pare a fi destinaţia, punctul de pornire şi, în aceeaşi măsură, drumul. Iluzii de altundeva sunt destule. Iluzii de altceva şi altcândva abundă. Dar lumea nu pleacă. Nu se mişcă. Rămâne. Aici se întâlneşte speranţa mea cu gândul. Aici mă cred. Altundeva nu. N-am nevoie de altundeva, însă. Niciodată. Buclele sunt. Restul, doar delicii pentru ochi.  Crede-mă, te rog. De tine, sau de voi, dar indiferent, eşti tu.  De tine am nevoie. Infinit. Imobil. Neschimbată nevoie. Pentru că am aflat cum arăţi. Şi-mi aduc aminte când vii. Şi e cumva mai important. Mai greu. Mai uşor? Nu mai ştiu. Te ţin aici, dar doar aici. Şi aici poate ar fi bine să rămâi.