Ganduri #17

Dezastruos. Acelaşi demers, acelaşi declin. Individul din cutiuţă ţi-o spune. Indivizii deopotriva lui afirmă.  Mi-ar fi părut rău, dacă n-ar fi fost în van. Pentru hârtii. Pentru putere. Cuvinte risipite în văile doctrinei, de ce mai încercăm? Tocmai ce s-a explicat, tocmai pentru noi. Noi, noi, voi, ei, ei, eu? Porţile tremură vulgar. Noi, voi, ei, eu? Zbucium incontrolabil. Raţiunea dă buzna. Eul se predă. Ostatic. Şi te întrebi, cine îl mai identifică? Eu nu mai am cum. Deci, tu? Sau el sau ea sau noi? Dureros, cum privat de mine nu mai am repere. Tu ce crezi? Pentru că aşa, jefuit fiind, asta e tot ce mai contează. Încătuşat, pus în lumina reflectoarelor. Indivizii te acuză. “Ce cauţi aici?”. Un reper, doar ceva cu care să pluteşti. În zadar, Nimic între pereţii de plastic, nimic după cortină, nimic chiar şi în publicul şters,  regizat, ba chiar lipsă.  Dezgust imens se revarsă din loja lor asupra nimănui. Nimănui, celor fără ei. Disper.  Într-o cutiuţă vidă de persoană, atâtea se întâmplă. Aşa aţi pierdut. Fără voi, cu ei, cu murdăria lor. Lama li se oferă cu promptitudine. Bătălia aşteaptă. Forţele converg.  Un câmp de luptă familiar, mai că ar fi chiar cartierul nevinovăţiei infantile. Dar nu, trecutul e intangibil, viitorul e subteran.  Lupta contează. Efortul înrădăcinat, faci ceva pentru... nici nu mai ştii pentru cine. Nici că ar mai conta, săgeata vectorului a fost deja stabilită. Mase de ne-oameni se însângerează stânjenitor. Războaiele tuturora le îngraşă măştile. Dezgustător. Credeam că se luptă, însă tot ce se vede e vină. Şi cum s-ar crede că se scapă de ea. Figuri de lut aruncă normele deoparte, figuri de lut se uită. Valuri se sparg, valuri revin. Unde-i omul? Acolo, nicăieri. Piedestalul prezintă doar coşmaruri imorale. Omul, se pare, a devenit idee. Omul, se pare, a încetat a mai fi. Eu, eu, eu, mă recapăt cu uşurinţă. Îmi văd egoismul, acolo, o pată aproape trecută cu vederea. “Mai bine aşa”. Conformat, iau frâiele. Un car n-ar mai putea face vreo diferenţă,  doar dacă am vrea. Aş vrea. Siluete indescifrabile îşi desfăşoară atrocităţile, tropăitul frenetic bombăne pentru a acoperi. Şi deci, omul? Peste tot. Doar nevăzut, sper. Poate nici ochii nu prind frecvenţa omenească. Poate doar speră asta. N-am putea fi fără să fi fost pe undeva. Ba mai rău, n-aş fi fost eu. Fără ochi, fără privire, fără cel privit, fără fiinţă. Dar fiinţa e? Nu pentru cel ce nu e. S-ar crede şi altceva, dar balivernele nu-şi au loc în astfel de încăierări. Pentru noi, nu? Galopul extenuant ia oprire. O infinitate de peisaje, dar poate doar unul sferic. Ah, uite. Dacă ai pierdut, fă-te să crezi că nu-i aşa. O să vezi, cu ochii tăi, că ai dreptate.  În orbirea ta vei putea oferi fabulos handicap şi altora. În fond, asta li s-a întâmplat şi lor. Vezi, toţi luptă pentru ceva.  De ce-ar mai conta cum? Pentru ce mai contează motivul?  Dacă ar fi contat, n-ai fi fost şi tu aici. S-a terminat. Înainte de tine, înainte de noi, ori de cine ar mai fi crezut că nu.

Ganduri #16

Căldură. Sunet.  Repetiţii. Aruncaţi de abstractul tangenţelor cu totul, ei îmi ţin mintea. Gândurile. Şi dacă n-ar mai fi nimic decât asta? Atât de frumos că nu merită văzut. Îşi merită vibraţia, îşi proclamă limitele. Nelimitat. Vals efervescent, ne topim cam prea uşor. De la simplu înapoi, fără pauze implicite. Complex în aceeaşi măsură. Evident în cel mai neaşteptat moment. Cârje uscate îşi fac apariţia din... Dar nu ştiu. De unde, de ce? Farmec. O strângere inumană, zbori în loc să mergi.  Aur, peste tot. Peticit de un verde murdar, cald ca atunci. Mulţumesc.  Mă încearcă disperul, încă. Fără să-mi mai vreau asta. “Totuşi uiţi ceva”.  Râsete infecte scaldă mările. Lacurile. Săracii pescari. Conştient de inconştienţa deja atribuită, mă enunţ. Dacă ţi-aş fi dat dreptate, dacă ai fi avut dreptate. Dacă dreptatea n-ar fi avut atât de puţine de oferit. Molii închise, debara deja sfărâmată. Ce sens cauţi, în suspin? În faţa ta doar moloz. În stânga ta doar prezenţa-mi. Contează? Şi iar cade. Teren volatil, urme de realitate. Îţi văd ochii, aproape asurziţi de smoală. Demonică piele, dulcele eternităţii. Vid. Real, pentru tine. Dar am mai fost pe drumul ăsta. Ori, dimpotrivă. Vom mai fi, fără să-l cunoaştem. Înapoi în aer. Câte n-aş fi dat să fiu aici, deci doar atât a trebuit? Trupul face tranzacţii, mintea doar visează. Ah, ce frumos. Braţul de chitină se răsfrânge în venin. Oare e? Oare poate fi frumos? Vid. Frică. Foşnet către scâncet, scâncet în suspin. Poate. Cad, cad, mă prabuşesc. Visezi deja? Calmează-te, mi s-ar fi spus. Nu era nevoie. Cădere liberă, Doar că e altfel. Nu e pământ. Efervescent, sau aşa era. Acum, bazic. Stăruinţa sufletului alinat. “Ce bine” ,se alintă focul.  Opuse, fiinţă, foc. Niciodată absolut, niciodată absent. Aveai dreptate. Se poate.  Forme se materializează timid. Corect, suntem aici. Acolo. Acum, atunci. Mereu în alt loc, nici măcar osteniţi. Îţi împrumut ochii, doar ca să fii a mea. Tot aur. Dar dulce. Propria otravă se diluează uşor, ca şi când n-ar mai fi aşternutul eşecului.  Mă trezeşte, din nou. Nu zbor. Doar căldură. Başii uşor difuzi. Stai. Paşi vii, într-o infinită vietate. Ireal.

Ganduri #15

Te-am regăsit. Deja devine trivia. Fără rost mă mai chem. Fără rost scutur praf. Prea simplu. Prea greu să nu mă mai ascult. Distrageri. Înapoi, din nou. Zgomot, din cerebel şi până în lobi.  Greutatea paşilor îşi face loc. Tumult victorios, să ai dreptate în aşa hal?  În timpul meu, nu te-aş fi crezut. Dar acum?  Tind să-mi restrâng opinia. Din obiceiuri nou formate, probabil prea arhaic. Standard să te pierzi. O clipă de remuşcări, de dragul normei.  Reguli, de data asta fără acordul meu.  Ireversibil şi lipsit de scop, mă înghiontesc. Nu te-aş fi crezut!  Paşi înceţi, dar trecători. Urc priviri timide. Trecerea încremeneşte. Zi şi noapte prin perspective confuze, relatări înşelătoare. “Pentru ce?”. Mai apoi, trece.  Degeaba strigăm plastic. El nu mai aude nimic. Particule înfuriate, tunete în ochii noştrii. Noapte. Întrecut deja, reiau tacerea. Frica se aşterne de după doi sori. Liniştea se întretaie. Norma nu mai valorează nimic, sunt doar paşii acum. O zi în spate, nimic către restul.  Se adună impulsuri, se impiedică în glande. Nimic, doar... tu. N-am să mă las lăsat în linişte, nu? Oh, de mi-ar mai trebui altceva. Dualitatea s-a făcut deja cunoscută. Pleonasm deja rutină, iar din nou se strânge vidul. Hai să mergem. Pas, cu pas, cu tremuri de trăire, torida viaţă îşi face loc. “Mai ai timp”, iar am pierdut. Mă resfrâng în înfrângeri.  Deci? Ascensiune. Stabilitate. Curaj. Încredere. Toate. Nostalgic încerc sa mai pierd. Recurent. Totuşi, încep să mă obişnuiesc.

Ganduri #14

De ce? De ce te avânţi alaturi de neştiinţa? Cum crezi că iei parte la orbire, daca nu printre orbi? Dezgust. Repulsie. Mândrie. Egoism. Lacrimi de furie. De obsesie coruptă. Cum? De ce? Alungă zumzetul cauzat de propria-ţi joacă. Undele congruente te dau de gol. Otravă.  Neînţelegere? Recurenţe în ceaţă. Amarul mierii aruncate prea drăgăstos. Din fotoliul lipsit de timp şi de iubire, consemnarea se prelinge. Ţi-o meriţi. Îmi spune. Mi-o merit, îi dau dreptate. Dezechilibru monstruos, aproape cât bătaia unui fluture. Chemări dureroase, scapi doar când te îmbarci. Aţi câştigat, tot ce rămâne e suspin. Ură nonsensică, de ce? De ce? Mie? De ce? Câmpuri gravitaţionale mă înfioară. Forme, cuburi, culori, nuanţe, eu, eu, zgomot, linişte, nimic. Asta era, nu? Să-mi fie din nou nimic. Bat la uşă. Îmi răspund, mă invit. Ia loc, până ce mai eşti aşa. Grăbeşte-te, tare n-aş vrea să-mi neg neputinţa. Durere veridică, durere falsă. Diferenţe de limbaj. Cauze şi efecte, alunecă la vale. Jos, acolo unde sunt doar eu. Egoism. Ură. De ce? Control, nici măcar pentru mine. Întrebări? Audienţa muţeşte. Spectacolul continuă. Furtuna cade aritmic în vale. De ce? Cum? Când? Pentru ce? Scopuri vagi, egoism şi mai vag. Cere şi ţi se va da oglinda. Vezi şi ţi se vor face ochii. Sau desface. Gândindu-mă, dispar.  Nu. Aţi câştigat. Tot ce rămâne, mi-e suspin.

Ganduri #13

Frenetic. Flama se stinge. S-a stins? Nu ştiu, ori nu mă întreb destul. Stai, cumva, din nou? Din nou mă alung în gând. Frenetic, calm totodată. Clar ca neliniştea tumultului seren. Calm ca un cântec orb într-o seară timidă. Viu ca acompaniamentul plimbării solitare. Doar gânduri. Doar eu. Eu, fără ochi pentru alţii. Fără grijile tale, doar cu oglinzi nevrotice, parcă sparte de cuiurile însângerate. Ce mi-ai făcut? N-ai fi putut să-mi faci nimic, dacă nu mă oglindeai. Dacă nu eram eu! Îmi râd în spate. Cât de lipsit de speranţă. De sens. Cât de atrofiată îmi e empatia. Entitate ghidată de numere, flămândă de stabilitate. N-ai să găseşti acizi mai eficienţi decât în cupele de platină. N-ai să omori mai mult decât pentru pace. Frenetic, mă regăsesc. Aici, pe muntele meu. Cu el, cu noi, cu ceva ce mă înfioară. “Aşadar, ce vezi?”. Tot ce e al meu. Pe tine, şi pe tine, chiar şi ce nu vedeam odinioară. De parcă ar fi trecut destul cât să pierd. De parcă încă n-am urcat. Curajul de a nu mai fi curajos. Liber să fii tu. Constrâns de nisip. Granule de disper. Lasă-mă, morală, doar lasă-mă să fiu laş. Atâtea lecţii. Atâta amar de funii îngropate în mine. Voi ştiţi să trageţi de ele. Voi le-aţi pus acolo. Nu credeam că se poate. Credeam ca ştiu. Nu ştiam că în fapt nu-i nimic de ştiut. Nu cu ei. Mamutul nu se uită în spate. Familia laminată te trage de suflet. Ah, când tot ce vroiam era pace. Când tot ce voi vrea nu va fi nimic. Când, totuşi, va fi degeaba din nou? Cercuri. Freneticele cercuri ne ucid iarăşi. Mă loveşte. Infinitul pupilelor îmi refractă gândurile. Inima nu e a ta. Nimic nu e al tău. Vieţi deja avute cad în greşeli deja regretate. Nici n-a contat vreodată. Nici măcar pentru mine. Am uitat,  din hăul cromaticii. Nimic fără vid. Totul prin neputinţă. Asta era. Doar să nu mă uit.