Ganduri #17

Dezastruos. Acelaşi demers, acelaşi declin. Individul din cutiuţă ţi-o spune. Indivizii deopotriva lui afirmă.  Mi-ar fi părut rău, dacă n-ar fi fost în van. Pentru hârtii. Pentru putere. Cuvinte risipite în văile doctrinei, de ce mai încercăm? Tocmai ce s-a explicat, tocmai pentru noi. Noi, noi, voi, ei, ei, eu? Porţile tremură vulgar. Noi, voi, ei, eu? Zbucium incontrolabil. Raţiunea dă buzna. Eul se predă. Ostatic. Şi te întrebi, cine îl mai identifică? Eu nu mai am cum. Deci, tu? Sau el sau ea sau noi? Dureros, cum privat de mine nu mai am repere. Tu ce crezi? Pentru că aşa, jefuit fiind, asta e tot ce mai contează. Încătuşat, pus în lumina reflectoarelor. Indivizii te acuză. “Ce cauţi aici?”. Un reper, doar ceva cu care să pluteşti. În zadar, Nimic între pereţii de plastic, nimic după cortină, nimic chiar şi în publicul şters,  regizat, ba chiar lipsă.  Dezgust imens se revarsă din loja lor asupra nimănui. Nimănui, celor fără ei. Disper.  Într-o cutiuţă vidă de persoană, atâtea se întâmplă. Aşa aţi pierdut. Fără voi, cu ei, cu murdăria lor. Lama li se oferă cu promptitudine. Bătălia aşteaptă. Forţele converg.  Un câmp de luptă familiar, mai că ar fi chiar cartierul nevinovăţiei infantile. Dar nu, trecutul e intangibil, viitorul e subteran.  Lupta contează. Efortul înrădăcinat, faci ceva pentru... nici nu mai ştii pentru cine. Nici că ar mai conta, săgeata vectorului a fost deja stabilită. Mase de ne-oameni se însângerează stânjenitor. Războaiele tuturora le îngraşă măştile. Dezgustător. Credeam că se luptă, însă tot ce se vede e vină. Şi cum s-ar crede că se scapă de ea. Figuri de lut aruncă normele deoparte, figuri de lut se uită. Valuri se sparg, valuri revin. Unde-i omul? Acolo, nicăieri. Piedestalul prezintă doar coşmaruri imorale. Omul, se pare, a devenit idee. Omul, se pare, a încetat a mai fi. Eu, eu, eu, mă recapăt cu uşurinţă. Îmi văd egoismul, acolo, o pată aproape trecută cu vederea. “Mai bine aşa”. Conformat, iau frâiele. Un car n-ar mai putea face vreo diferenţă,  doar dacă am vrea. Aş vrea. Siluete indescifrabile îşi desfăşoară atrocităţile, tropăitul frenetic bombăne pentru a acoperi. Şi deci, omul? Peste tot. Doar nevăzut, sper. Poate nici ochii nu prind frecvenţa omenească. Poate doar speră asta. N-am putea fi fără să fi fost pe undeva. Ba mai rău, n-aş fi fost eu. Fără ochi, fără privire, fără cel privit, fără fiinţă. Dar fiinţa e? Nu pentru cel ce nu e. S-ar crede şi altceva, dar balivernele nu-şi au loc în astfel de încăierări. Pentru noi, nu? Galopul extenuant ia oprire. O infinitate de peisaje, dar poate doar unul sferic. Ah, uite. Dacă ai pierdut, fă-te să crezi că nu-i aşa. O să vezi, cu ochii tăi, că ai dreptate.  În orbirea ta vei putea oferi fabulos handicap şi altora. În fond, asta li s-a întâmplat şi lor. Vezi, toţi luptă pentru ceva.  De ce-ar mai conta cum? Pentru ce mai contează motivul?  Dacă ar fi contat, n-ai fi fost şi tu aici. S-a terminat. Înainte de tine, înainte de noi, ori de cine ar mai fi crezut că nu.