Te-am regăsit. Deja devine trivia. Fără rost mă mai chem.
Fără rost scutur praf. Prea simplu. Prea greu să nu mă mai ascult. Distrageri.
Înapoi, din nou. Zgomot, din cerebel şi până în lobi. Greutatea paşilor îşi face loc. Tumult
victorios, să ai dreptate în aşa hal? În
timpul meu, nu te-aş fi crezut. Dar acum? Tind să-mi restrâng opinia. Din obiceiuri nou
formate, probabil prea arhaic. Standard să te pierzi. O clipă de remuşcări, de
dragul normei. Reguli, de data asta fără
acordul meu. Ireversibil şi lipsit de
scop, mă înghiontesc. Nu te-aş fi crezut!
Paşi înceţi, dar trecători. Urc priviri timide. Trecerea încremeneşte.
Zi şi noapte prin perspective confuze, relatări înşelătoare. “Pentru ce?”. Mai
apoi, trece. Degeaba strigăm plastic. El
nu mai aude nimic. Particule înfuriate, tunete în ochii noştrii. Noapte.
Întrecut deja, reiau tacerea. Frica se aşterne de după doi sori. Liniştea se întretaie.
Norma nu mai valorează nimic, sunt doar paşii acum. O zi în spate, nimic către
restul. Se adună impulsuri, se impiedică
în glande. Nimic, doar... tu. N-am să mă las lăsat în linişte, nu? Oh, de mi-ar
mai trebui altceva. Dualitatea s-a făcut deja cunoscută. Pleonasm deja rutină,
iar din nou se strânge vidul. Hai să mergem. Pas, cu pas, cu tremuri de trăire,
torida viaţă îşi face loc. “Mai ai timp”, iar am pierdut. Mă resfrâng în
înfrângeri. Deci? Ascensiune.
Stabilitate. Curaj. Încredere. Toate. Nostalgic încerc sa mai pierd. Recurent. Totuşi,
încep să mă obişnuiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu