Ganduri #28

Priveşte valuri. Nu el, nu tu, nici ei nici noi. Ea, e vorba de o ea. Cine ştie cine a lăsat-o să se caţere pe stânci, tot cine ştie cine o să fie tras la răspundere. Oricum… se întoarce pentru o clipă. Faci haz de necaz? Ori amăgeşti naratorul de plictiseală? Te rog, puţină seriozitate. Şuviţele fac ocol, puţin prea abrupt. Valuri.  Trântindu-se în ea însăşi, o mare se arată uşor iritată. De la ochii ei? S-o fi ruşinat. Dar e altceva. Pot să o simt. Dar nu prea pot să o aud. Tace. Scâncetul infinit al unei linişti. Din ce în ce mai tare. Prizonier într-o ficţiune defunctă. Oare dacă n-aş fi înjunghiat tensiunea? Poate le-ai fi auzit şi tu, pe bietele valuri. Trântite cu scop, nu aiurea. Separate de timp, nu de spaţiu. Le-ai fi văzut cu ochii ei. Calme. Indiferent de stări, tot acolo. Le-ai fi simţit arhitecturi, ai fi dedus că sunt totul. Dar acolo, de pe o stâncă? Cum să fie totul? Trebuie să mai fie ceva. Nu? Nu? Evident. Ai privit destul. Şi nici nu priveai când trebuie. Să-ţi fie spus când să priveşti, ce naivitate! Habar nu mai am la ce ne uităm. Îngrămădeli uşoare de pământ îmi încurcă picioarele, dar doar pentru o clipă. Totul? Totul, totul nu-I doar atât. E lună şi stele şi, şi materie, şi tot. Pe scurt, e la fel, doar că în stări diferite. Dacă ar putea să fie altceva? Poate mai tarziu. Acum e ce e, şi atât. Câte întrebări. Parcă mă înec cu ele. Curg şi curg, atâtea litere cât au mai fost, cu pauze înainte şi după. M-ai prins. Mă bălăceam cu ideea. Crezi că ar putea să fie tot? Nu contează. Un cer albastru pozează în zadar. Privirile sunt la pământ. Sau nu la mare. Oriunde, doar să nu fie lichid. Sau valuri. Sau ea. A făcut şi ea linişte, probabil ca să-mi audă paşii descendenţi. Un ocean de nelămuriri, ce face ea acolo. Părtaşă cu marea, dacă stau să mă gândesc. Şi, dacă stau să mă gândesc …. dar nu apuc. M-a prins, gentil, de mână.  

Ganduri #27

Aş vrea să am aripi. De fapt, înainte să-ţi mai povestesc, am să te întreb. Vrei să mergem la o plimbare? Cât de absurd că te întreb, eh? Poate chiar deloc. Totuşi, de ce te-ai mai deranja, dacă nu ţi-ar place plimbările. Bun. Zăpadă. Frig. Radiaţii gălbui, de care de mult ne-am plictisit toţi. O mantie pentru mine, una pentru tine. Ai vreo culoare preferată? N-ar face nici o diferenţă, mantiile sunt negre. Stai. Sunt urme de paşi pe pătură. A mai fost cineva pe aici. Ce bocanci grosolani. Ce spui? De abia te aud, cu viscolul ăsta. Trecem paşi, uşori şi grei, timp de câteva minute. Cum spuneam, aş vrea să am aripi. De non-culoarea asta, de fapt. Contrast pentru o zi prea frumoasă şi motiv asortat pentru ceva seri. Le-aş vrea, mai cu seamă, să mă mândresc cu ele. Zâmbetele fug când îmi ascult aroganţa. Ori vin. Indiferent, esenţialul e că trec pe aici.  Să fie uşor himerice. Să se mişte doar când simt dispreţ. Să-mi danseze când cant aiurea, să-mi ţină de cald când mă înec în zăpuşeală. Aş vrea sa le pot avea, ca să-mi fie o a doua pacoste omniprezentă. Da, mi-ar fi inutile când mi-ar fi bine. Pe vremea asta, probabil m-aş îngreuna minut ce trece, fără nici un sens. Mi-ar degera penajul. Însă, doar câteva clipe, când aş fi disperat de frică, s-ar arăta involuntare convulsii, cât a mă consuma. N-aş putea să zbor prea sus. Dar vai, cât aş urî cu ele. Clipe, sclipiri de resentimente doar pentru a pluti aiurea. Ne întrebăm la ce ne-ar fi de folos? Folosul, nu-l mai caută nimeni. Folosul te găsea doar dacă-ţi luai şi tu bocanci vulgari. Poate ai ales ceva mai confortabil. Sandale, ori poate nici n-ai pus piciorul aici. E frig, pe timpul ăsta al anului. Dar ţi-am mai promis, călduros, şi altă dată. Poate e prea târziu să te mai chem în dansul meu pueril. Poate e prea târziu să-mi mai cer permisiunea. Poate câteodată nu mai am control, şi doar pierd către aici. Aici, acum, e frig. Dar . Dar. În dar ţi-am dat cheia. În dar ţi-am deschis uşa. Cadoul a fost un bilet către nicăieri, Ai trecut pragul, ai intrat afară, te-am servit cu o porţie de vis. Condimentată, fireşte. Dar simt că m-a cam depăşit condiţia. Nu mai sunt gazdă, dovadă fiind furtuna asta în care ne plimbăm. Mai uşor aş fi un prizonier. Într-o prea mare desfăşurare de friguri. Un vis pe care l-a ales altcineva. Şi acum vă trag şi pe voi. Pot să cred că e eul. Sau pot să nu-l mai cred. De la un timp, îi cam arde de friguri. Doar să nu se plictisească. Sau mai rău, să-şi găsească vreun ciob de oglindă. Tăioase mai sunt reflexiile. Ai plecat. Nu mai e nici un pas. O mantie, două crăci de aripi afumate. Proiectile hexagonale îmi tentează frica. Aha. Doar că nu ştiu dacă mai pot să-mi amintesc. Nu te mai văd, nu mai ştiu de ce să mă tem.

Ganduri #26

În nopţi cam ca astea. Priviri fixe. Paradoxal, fixate aiurea. Să dea de gol cum nu ne fixează nimic. Măcar în ochi să fie linişte. Sau în afara lor? Aiureli. Imaturităţi, critici. Critici. Critici. Nu-i nevoie de nici un fel de ajutor. Am, uite, doi umeri. O pereche de genunchi. Vezi? Ce frumos mă ridic, cad iar, mă zgârii, urlu. Da, da. Mă descurc şi singur. Mai apucă doar o gură de aer, cum deja publicul schimbase scena. Ridică uşor mâna, cu aratatorul clătinând. Ar fi vrut să nu mai ceară ajutor în continuare. Prea târziu. Da. Iar fix. Fix acolo unde nu se poate fixa.  Priveşte de acasă, un pământ ud şi pătat doar de câteva urme. Toată lumea pleacă. Şi de ce aşa puţini paşi? Voi nu mergeţi? Zburaţi? Bine. Măcar v-aţi pierdut şi picioare şi buze. Şi restul. Fiori calzi, de muzică potrivită. Prostii. Tot rece rămâne. Dojană. Greşeli. Iar tremură. Iar cade. Hai, hai, am trecut peste asta. Poţi la fel de bine să faci altceva. La fel de folositor, dacă le pui cap la cap. Dar haide, perspectivele omoară. Sparge oglinda. Mai bine să ţinem nişte fragmente într-o punguţă. Mult mai practic. Nu te ustură ochii? Şi pe mine. Ar trebui să usture şi pe dedesubt.  Acolo nu mai pare a fi, nimic. Asta sper. Chiar dacă s-ar spune ghimpi. Sau s-ar spune copilării. Tot nu ascult. N-am ce să ascult. I-am promis lui, şi el mi-a promis mie. Ne-am promis că nişte prostii sunt tot ce ne trebuie. Nişte prostii atât de reale. N-ai cum. Am promis. Mi-am promis. Convinge-te că sunt pierdut, şi-ai să găseşti ceva.  Ce cauţi? În nici un caz. Decât dacă ştii ce cauţi, iar în cazul ăsta, ce cauţi aici? Convins că n-ai ce să-mi mai faci. Chiar e bine acum. Sunt eu. Bine. Îmi amintesc. Caut, găsesc. Porţi, uşiţe, ferestre. Tot aici. Da, se uită. Dar se aminteşte.  Fix.  S-a mişcat. Şi-a tras suflarea. Poate vorbi. Oh, nu mai are nimic de zis. Nici nu se uită la public. Se preocupă cu altceva. Cu ceva tăişuri fermecate.  Familiar. Aş putea urmări un aşa spectacol. Mult mai plăcut. Mai relaxant.  Hai să facem puţină gălăgie, să nu creadă că-i singur.

Ganduri #25

Unu. Doi. Unu. Unu. Trei. Unu, unu, iarăşi unul. Translaţii către uşoare diferenţieri. Toţi către unu, unu şi indefinite de la fel de puţin. Mai puţine limite, mai puţine traversări de margini spălăcite. Bule de evitat, castele de uitat. Până ajungi acasă, până va fi nevoie să nu mai uiţi. Ocean de sfere capricioase. Oftări în neant. Rămas doar o fantomă. Pereche de ochi, pentru a-mi vedea nimicul. Dar am. Dar sunt. Dar unul e îndeajuns. Într-un sistem închis. Nimic nu moare, nimic nu dispare, toate rămân neidentificate. Spirite zidite în memorii. Cu fundaţii jucăuşe, cu pereţi volatile, frenetici, în nevoia lor de a fi ceva. Fără acoperişuri le-ar fi fost frig. Cu ele, întuneric. Poate nu ştim încă. Acelaşi vizitator, în toate casele. Şeminee, spărturi, vile, cocioabe. Dar s-a văzut vreodată … ? Da. Sigur s-au văzut. Construcţii contopite. Culori asociate, cărămizi commune. Se speculează că îl poţi vedea înăuntru. Şi vorbeşte singur. Şi s-ar fi convins că are companie. Ce nebunie. Ce serenitate în dansul degetelor sale. Mă văd prin ochii lui, sorbind energie. Lumini, călduri, cristale, nori, şi doar un singur cer, pregătit pentru artificii. Pirotehnia curgându-I prin sânge, ochii arzându-i. A plecat de acasă. Spectacolul nu e pentru şemineu. E pentru soare. Pentru el. Să ştie, altă data, că spectacolul lui primează. N-o să zgârie nici o bulă. Sticlele vor rămâne perfecte. Însă-i va lăsa fără ochi. Retine fierte în suspans. Ah, simte şi el durerea.  A mai simţit-o ? Dar când? Cine s-ar fi chinuit să-l orbească? Poate s-ar fi trezit un nimeni, să-şi părăsească locuinţa şi să dea foc la cosmos.  Ce nebun. Cui i-ar fi trebuit atâta lumină? Ce-ai fi putut zări, în spumele casante? Vreo două case? Vreo vilă? Trucuri ieftine, s-ar fi aşteptat de la altcineva. Nu de la tine. Şi dacă tot suntem la subiectul ăsta. Cum te cheamă?  Cine eşti? Mai apoi, linişte. Oglinda n-avea timp, doar o biată reflexie în spaţiu.

Ganduri #24

 Îşi zvâcneşte capul violent, în stânga şi în dreapta. După ce se uită? Publicul priveşte îngrozit. O lighioană confuză. Ochi sângerii, canini uşor înmuiaţi în teroare. Persoane care ar crede că sunt privite. Persoane care ar crede că n-au motiv de temeri.  Ai fi crezut că ăştia suntem noi? Faimoşii, lipsiţii de griji? Ai fi crezut în neliniştea nepăsării? Obstacole, piedici, dovezi că nu-i nici o oglindă mai îndreptăţită. Sparte, toate sparte. De o himeră scăldată în frică. “Din culcuşul de puf ne deranjezi aiurea” .  Nu doarme nimeni.  Nu în prezenţa sa. A mea? Vă rog, cruţaţi neştiutorii. Să cădem de acord. Tu ne laşi pe noi în pace şi voi vă vedeţi de toate scopurile alea.  De mine? Ai nevoie să ce? Cortina se ridică uşor. Actul ce urmează nu şochează. Un individ îşi plimbă potaia. Cam nonsensic, pentru o dramă.  Muşchii i se strâng terifiant. Nu îl ascultă, nici măcar nu îl ia în seamă.  De străin, nu l-ar lăsa să-l plimbe. De stăpân, l-ar vedea. Doar perdele, oglinzi, şi priviri în van. Doar energie stoarsă în vid. Prea calm ca să se poată hotărî, ori prea hotărât ca să se calmeze. În cătuşe s-ar vedea identic. În cătuşe ar putea fi încă unul. S-ar uita spre cer, dintr-o celulă visată pentru visători. Ar vedea stele, lună, culori şi în sfârşit speranţă. Ar mai merge puţin înapoi, să mai prindă morţi solare în mediu digital. Mai mult, s-ar lăfăi în nepăsare. Poate şi acum, nu? Nu, îşi plimbă mândria prea frumos. Îi mai arată cum era.  Cine-i cine, dacă ar mai conta să se întrebe. Toţi sunt toţi, praf şi pulbere alunecând în pâlnie. Jos, sus, eu, tu, nu te deranja. Alte noţiuni te caută. Ceva conştiinţă, ceva consecvenţă, ceva legi sau dorinţe.  Zvâcneşte-te şi tu, până nu mai vezi nimic. Nu, doar de la simţuri. Nu ne-aş vrea aşa rău. Să te pierzi pe undeva prin numere. Şi mai rău. Să nu te mai mişti? Iremediabil. Vreau doar să nu mai fii. Pentru tine. 

Ganduri #23

De ce nu-ţi pasă? De ce mă laşi iar bufon? Mai că se lasă fără rost. Două firave aţe, să ţină un întreg, poate prea complex, noi. Doar un ghionte. Se simte singur. În opinia mea. Fără să mai ştiu cine sunt.  Fără  spinări deformate, ori mâini prea mari. Dezgolit, în nimic mai mult decât tot ce suntem.  Sau nu suntem.  Ţiple goale. Te rog, te rog, te rog. Te roagă în cor, când le ocoleşti răsfoind. Dacă toate încep goale, dacă toate închină unui conţinut, de ce? De ce? Ce le mai separă? Într-un dosar. În mai multe. Nicăieri. Transparente. Inexistente. Au încetat să-mi mai fie de folos. Săracul bufon. Cui să-i mai jongleze? Săracul bufon. Acum fără rost, cam ca o ţiplă.  Transparent, dar cu o nuanţă de albastru. Calm dar nici măcar destul.  Nu se mai crede. Aude voci. Se aude? Se aude, de la cunoscuţi, ca nu mai cunoaşte nimic. Lipsit de sine, mă întreabă uneori dacă-l cunosc. Câteodată îl ajut.  Câteodată se ajută fără acordul meu. Bravo, acum suntem doi. Ori m-ai lăsat singur? Şi tu? Iar atunci, şopteşte uşor bulversat: “Săracul bufon”. Se aude că nu se mai cunoaşte. Se aude, ca într-o sală de concerte. Un vid pe post de emoţie se propagă aşa amplu. Pereţii unei cutii craniene aduc aşa ecou. Deschide ochii, către mări de sare. Mări de lacrimi şterse, atent, ori nu. Nu, nu, te rog. Doar mai stai. Săracul bufon. Iar inundă scena.  Acelaşi spectacol mizerabil. Mă întreb câteodată, nu s-ar fi săturat deja? Săracul bufon ar vrea să se odihnească. Câteodată, mai mult decât alteori. Cam ca acum.  Am vrut să mă opresc de fiecare dată. Şi încă vreau. Nu mai ştiu despre ce scriu. Dacă eu sunt tot eu, în scris ori în realitate. Dacă tot eu mai are vreun sens, dacă noţiunea de persoană mai are vreun înţeles. Nici vag, nici ascuns. Pentru mine. Pentru unul dintre eu.  Nu ştiu cine mai are influenţă. Cât mai contează. Cine o face să conteze. Cine nu. Cât aş vrea să ştiu cine sunt. Cât am vrea să fim. Definiţia mea stă şubredă. Mai degrabă, în firul scurt ce mi s-a agăţat în moarte, aş vrea să profit. Să trag, să îndoi, să mă joc cu biata aţă. Unii nu fac asta. Unii o fac. Ori poate doar am impresii. Vedenii.  N-aş vrea ca nimeni să nu facă nimic, dar uneori aşa pare. Cu ochii aţintiţi la pământ, pare mult mai simplu să-l tai. De ce să te mai chinui? Doare. Săracul bufon, n-ar vrea să nu fie înţeles. Se referă la sine, nu la pânza noastră. Pânza e încă acolo, sper că va rămâne. Dar bietul bufon moare. În fiecare clipă. Acum, mai mult decât alteori.

Ganduri #22

Secţiuni din acelaşi material. Omogenitate călduroasă, retexturată pentru acomodare. Vrei să mergi undeva? Aşteaptă chiar acolo. Închide ochii. Spune-mi unde suntem, şi am ajuns. Doar arată altfel. În acelaşi fel, într-un alt timp. Dar n-avem vreme de drumeţii. Ridică-te în picioare şi urmează-mă. Fără să mai mergem nicăieri. Verzui îmbătrânit pe pavelele uzate.  Călăuzit doar de o umbră firavă. Un felinar tipic. Se întoarce doar o clipă, doar cât să resimţi peisajul. Ştie că ai aflat. Ştie că nu mergeţi nicăieri. Doar nu înţelege. De ce. De ce? Doar o clipă. Să-l priveşti atent. Să te priveşti. Curios cum îţi porţi lumina aşa nepăsător. Ori cum te-ai obstrucţionat.  Sau pavelele, ce-i cu ele? Puteam să vorbim aceleaşi nimicuri şi de pe loc. Poate e mai plăcut când traversăm.  Când peisajele se mai separă.  Peisajul.  Cad înapoi. Înapoi acolo. Peste tot, în acelaşi loc. Doar o urmă de simţiri, întrepătrunse uşor de o senzaţie catifelată.  Am pierdut atâta timp, nici n-o să te mai invit. Deja aici. Vegetaţie firavă, o pătură aşezată perfect. Cupola crestată doar de griji, încearcă să se descrie. Uşor caldă, mai apoi doar rece. Staţionar de rece. O briză flămândă descoperă arbori. Protecţie, pentru minţile uşor distrase. Distrate doar de mişcări. Renunţ la mine.  Sigur m-am întors. La nimic. Tot ce aş fi vrut.  Mai reconfortant ca înainte. Mai simplu de urmărit. Un fir narativ solitar. O privire de pierdut. O ureche de minţit. Destul, pentru un simplu şarlatan. Aha. Acum încep să-l prind din urmă. Urmăreşte acelaşi fir, cu o lanternă în mână.  Un bastard neidentificat. Tropăitul alert mă dă de gol. În doi paşi, m-a descoperit. Îşi roteşte mantia nepăsător şi mă priveşte. Eu? Eu. Deja ne-am plictisit, iar imediat vom fi avut prea puţin. Ah, nu se poate.  Încă se mai ridică lentilele. Încă se mai repetă modelul. Încă. Numere credule. Feţe păcălite. Idei negândite. Dă-i linişte. Curaj. Iubire. Poate chiar nepăsare. Surprindere fără egal. Pentru cine are curajul. Sau n-are mintea. Ori chiar invers. Altfel, greu se lărgeşte.  Un corset paradoxal. Enigma nu e în faţa nimănui.  O simplă poreclă. A cui? A cui o caută. Aceleaşi nimicuri în crevase necercetate. Nu contează ce n-ai de gând să faci pentru ei. În schimb cât n-o să faci pentru tine? Pentru mine? Noi. Liber. Calm. Sigur. Fericit. Iartă-mă că nu-ţi voi putea mulţumi destul, dar ne aşteaptă treburi mai puţin importante. Două enigme. Sper, totuşi, că doar una.

Ganduri #21

Diferit, însă aceeaşi şaradă banală. Îţi explic, îmi repet fără nici un scop. Fără nici o noimă, într-o absurditate acceptată. De noi, voi, ei. Toate ce se încadrează. Fără nici un scop, nu? Poezii, doar poezii inspirate pentru rebeliuni infantile. Da, câştigi libertatea neştiinţei. Cui îi mai pasă ce pierzi? M-aş fi asumat. Cât de inutil ar fi fost. Tot o fac. Pas cu pas, vis după vis. Dorinţe prin incapacitare, oferit îmi este totul doar să nu mi te asum. Scumpa contesă îmi duce dorul. Străluceşte mârşav pe după perdele hidrogenoase. S-ar fi crezut despre ea că poartă aţe. Că se subjugă. Nu mi s-ar părea, nu când ma încântă aşa secretos. Dar ia-ţi cârpele regale şi învie-mi scena. Apoi întoarce-te. Repetă-mi două duzine şi o să te evaporezi. Doar pentru mine. Ce frumos ne lăsăm păcăliţi. Ştiind, altfel farmecul va fi fost pueril. Maturitatea îşi rezervă loc elegant în lista priorităţilor. Copii corupţi, căutăm să pierdem. Mă satur. Pic cu pic. Vedem toţi, totuşi, că se poate. Atunci se schimbă. Un mic hău ne zguduie transportul comun şi realitatea devine tot mai suportabilă. Până n-o mai suporţi. Şi ne întoarcem la drum. Din nisip şi beţe până la simulări certificate, cunoaşterea ne lasă fără habar. Sau poate cu. Latitudinea personală tuşeşte băgăcios, dar natural. Şi are dreptate. Cum să ne impunem fără aviz? Te las, mă lasă să te las. El înlănţuit în amabilităţi şi tehnici. Te lasă să fii, ori aşa cred la momentul oportun. Cât de groaznic să fie oare?  Greşiţi stăpâni, întregi metropole doborâte pentru indivizi. Nimic ascuns, nimic neştiut. Doar lucruri supuse subiectivităţii contradictorii. Faci ce vrei acum. Dar pentru mâine? Dar, mai elocvent, pentru ieri? Ce rost mai are dacă nu se leagă? Dacă nu te mai ancorezi tu de ele, pentru cine pluteşti? Ai vrea să zbori de dragul zborului, John? Ai fi, unanim decis, nebun. Alţii nici nu te acuză. Doar presară dispreţ, indiferenţă, ignoranţă, şi aşa de convingi. Zboară singur şi nu-ţi vei avea nici un port. Doar derivă. Adio. Ţie, mai ales. Pentru restul, irrelevant. Graţioase formaţiuni eficiente îşi asumă sfârşitul. Particule de înălbitor, fădit împletite cu apă. Vise, drumuri, acţiuni, amintiri, paşi, zâmbete, lacrimi, furie şi din nou zâmbet. Vieţi doar pentru cei ce nu le mai au sub control. Evenimente insignifiante, cam ca un stindard doborât. Non-sensic. Nici măcar îndureraţi de peisaje relativ inumane. Trecute de mult în condică, dacă nu eşti present la chemare înfrunţi buclele. Cartonaşe uşor sscrijelite se sugrumă ordonat. Se văd elevii, profesorii şi toţi cei prezenţi la crimă. La împăiere. Acum e un tot, într-un stagiu fără de timp. Poate nici nu îşi mai are rost dreptatea, poate cei ce vor câştigă. Înapoi într-o mare. Nu. Piscină de absurd. Înjositor de fragmentat, adevărul se înroşeşte. Aţe îmbătrânite. Cartoane personalizate. Ce amuzant se înşiră, ca  şi când ar putea să spargă alte bule. Inutile până la refuz, atât de reale în scumpa noastră iluzie. Dar atâtea culori nu mint. Pur şi simplu n-au curajul. Poate păşesc prea curajos, poate cei temători de promenade pierd. Cert e hăul. Altceva, doar în poveşti. Poveşti frumoase, făurite pentru ei şi ele. Pentru alţii, toţi inhabitanţii. Cei ce-i vreau, cei ce ne vor. Îşi au loc în gânduri, în ficţiuni, în cea mai veridică piesă pe care o voi simţi.  Pe care încă o simt, încă prea ameţitor. Prea plin de tot şi viu în materie. Plutitul pare nonsensic de pe mal. Aripile pentru excluşi. Dar e cald în braţele minciunii extroverte. În braţele sistemelor, congregaţiilor, cercurilor şi, bineînţeles, ale tale. Aici mă întorc. Intangibil, real, fără sfârşit. Simple tangenţe cu realitatea. Nimic mai mult, cu siguranţă nimic mai puţin. Un peisaj nescris, necitit, lipsit de acrilice ori versuri. Doar visele unui individ. Doar tot ce aş vrea. Întradevăr, altele îşi pierd din simţuri. Scumpa domnişoară orbitează şi acum, dar n-are nici un farmec. Doar veşmânte negricioase. În schimb, dorul mă face să visez. Vivide trăiri, poate mai vivide ca altădată.  Ori doar rememorări apropiate în acurateţe. Nori, nuanţe drăgălaşe, paşi solitari. Piese de puzzle-uri, parcă păşesc tip-til unele către altele. Un aer mai puţin asfixiat de vârteuri, dar aşa dornic de ele. Nu mă mai pot opri acum. Vă am în plasmă. În plămâni, mai ales în sinapse. Ori altundeva, printr-un vis.

Ganduri #20

Deci nu contează. Şi ce dacă? Sărim peste introducere. Direct în sticluţa aia de curcubeu distilat. Îl vântur încet, îl privesc atent. Atât de frumos. Nu-mi imaginez ţinându-te acolo. Eşti oriunde. Mai curând mă revăd eu acolo. Într-o strâmtă încăpere din sticlă. Şi ne văd. La ramificaţii obscure de străzi. În camere pustnice, scăldate sfios în lumină râncedă. Îmi amintesc acum de unde am pornit. De la când, nu de la ce.  Dar nu mai sunt eu. Nu acelaşi. N-am păstrat nici o mostră. Mi-ar fi fost imposibil. Absorbit de totalitatea ta, aş fi încercat lucruri absurde. Să te înghesui în vreo hală, în mintea mea. Să te vărs într-un crater, ori să umflu dirijabile cu suflarea ta. Dimensiunile gândirii tale mă copleşesc. Fantomă, doar o fantomă. Îmi simte chemarea. Mută priviri şi gânduri. Atât mi-am permis să ţin. Frumoase drumuri se formează în îndrumarea ei. Din coincidenţă, toate crenguţele stradale corespund unei chemări. Peste tot, noi. Şi doar ştii că eşti departe, altfel n-am mai fi folosit fantasme. Magie? Poate. Înapoi în sticluţă. Te studiez, material bizar ce te faci a fi. Văd cum mă înfăşori la frică, cum mă înţepi la încăpăţânare şi mă îndulceşti la zâmbete. Dar ceva s-a solidificat în soluţia spiritului tău. Un cristal rezilient, de nuanţe verzui.  Cu aromă stridentă de conflict. Familiar, cum consideră şi bulversatul cercetător. Braţul imaginat zguduie gentil fiola sufletului în cauză. Da, e tot acolo. Indiferent de circumstanţe, bijuteria pluteşte în norul nuanţat.  Şi pe timp de noapte. Şi când acompaniamentul lanternelor echidistante e doar sonata florei. Şi când somnul n-are loc de tine.

Ganduri #19

Deschide uşa. De zeci de ori, scoate acelaşi sunet. Din unghiuri filmate echidistant, aceeaşi intrare indiferentă. El, tot el, intră. El, acelaşi, stă şi se aşteaptă. Paltonul, în cuier. Masca, în fărâme. Totuşi, în acelaşi loc. Nas prelung, de mii de ori repetat prin glume. Se vede. Străpunge încet hazul, şi se lasă doborât. Seninul inundă crăpăturile pereţilor imaginaţi. Stele şi nori împufăriţi, totodată. Ce vietate surprinzătoare, cu model interstelar. Îşi scuipă durerea, iar încet încet mi se alătură. O şopârlă, şi nimic mai puţin. Şi-a acoperit buzele, cât să-mi şoptească ascuns. Şi-a îndreptat capul, Să încerce a-mi fura privirea. “Frumoase scamatorii”, ironizează nou-venitul.  Mă îneacă în fumul lor. Ambii. Toţi. Doar el. Eu. Fără fum. Fără ambiţii. În salonul fără fumători, se alungă ceaţa. Da, jocuri. Da, minciuni. Nu, crezi în scopul aparent. Nu, nu crezi. Cercetările nu dau greş. Teoriile nu mor.  Cu ceaşca strânsă la piept, încearcă să mă liniştească. Pentru tine, doar atât. Aşa este, întradevăr. Dar vaporii circulă atât de repede.  Direcţie, obstacol, întoarcere. Eu?  Calm, dar lipsit de tact. Cine eu? Reptila se descompune în constelaţii. Constelaţiile pălesc, lasă loc cerului. Cerul rămâne. Eu, doar trec. Câteodată schiţez. Ambii privesc, ambii rezonează. Câteodată scriu. Mereu le simt. Sau nu. Când se mai poate şti? Dacă, de fapt, n-au fost? Dacă sunt trecute? Ce verde e iarba din cuşcă, nu? Cuşti peste cuşti, diagrame spaţiale infinite. O linie, un segment, o secţiune. Tot ce n-ai vrea să fie, tot ce a fost. Totul. N-am fost atent. S-a strecurat în spatele meu. Doar un suflu rece. „De ce?”. O clipă de cer limpede. O clipă de nori. Unul e roz, unul s-ar vedea scară. Unul e o inimă sfărâmată, altul abia de ce se formează. Aurore imaginare, îmi suprapun simţurile. Strigă către mine, toate. Cad. Nu se mai simte nimic. E destul acum. Tunelul e deja departe, acolo sus. Libertate nebună. Griji, temeri, planuri, încercări. Doar cuvinte. Siluete umbroase rânjesc în delir. Şi eu le aprob. Aş vrea să mai cuprind totul, câteodată. Başii bat politicos. Bastioanele lasă garda jos. Fraţi şi surori de nepăsare, se scaldă în paleta vibrantă de nuanţe. Cădem, acum. Fără nevoi.  Cuştile se sparg. Vidul se umple, dar memoriile se râncezesc. E un tot acum. O masă ce s-ar fi vrut eterogenă. Un fel de minciună. Ce fragil. Ce imens. Perspectivele se orbesc reciproc, lanternele se strică. Fără ochi, unde ar mai fi mintea să-i mintă? Şi al tău ce mai e? Întreabă tot el, în persistentul scaun. Zâmbim, ambii. „Nimic”.